De demult

By | 2019-07-17

Pe când mă lamentam de mama focului în ce hal am ajuns în derivă de-atâta introspecție și parcă nu mă mai găsesc nici prin colțuri, nici scriind, nici nicicum…s-a pornit pe ploi în drumurile mele.

Ploaia e bună, teoretic îmbie la meditație și…somn. Și priveam clădirile astea superbe din drum, clădiri vechi pline de oameni și de istorie, clădiri care semănau cu puzlle-ul adus de fii-mea de Halloween- ul trecut. M-a întrebat atunci dacă vreau să îl fac, i-am spus un NU hotărât și l-a înșirat frumușel pe masa din sufragerie, muncind câteva ore bune la el.

Au trecut câteva zile fără să se atingă de el, iar eu deja fierbeam că nu-l termina. I-am cerut un termen de execuție puzzle, la care ea:

-Ah, scuze, nu pot acum, vine sesiunea, am de făcut niște chestii pentru facultate, nu știu… Poate la anu’!

Lăsând deoparte furia de moment, mă gândeam că aș fi putut să -l strâng și să-l pun înapoi în cutie, dar parcă îmi părea rău de munca ei. În plus, știam că a făcut-o intenționat, știa că o să mă enerveze să îl văd neterminat, o să le pun piesă lângă piesă, treabă numai bună să mă scoată din starea în care eram.

Și m-am chinuit câteva zile la fiecare vrăjitoare, vârcolac, dovleac, o mulțime de strigoi, lupi, lilieci, iar toată fauna asta avea aceeași ochi! Brazii aveau aceleași crengi, cimitirul avea aceleași cruci.

Iar clădirea?? Ei bine clădirea avea ferestrele la fel, dar puse în diverse fațade, balcoanele din lemn aveau aceeași arhitectură pe sub acoperiș, cu turle de aceleași fețe dispuse neregulat pe acoperișul când ascuțit ca o rachetă, când arcuit și moale ca o felină leneșă.

Finalul puzzle-ului mi-a smuls un “wow!” plin de admirație.

Aceeași senzație am avut-o acum privind clădirile din Transilvania, mai ales că le știam arhitectura piesă cu piesă. Sunt superbe. Vechi și frumoase.

Pe ploaie însă, clădirile păreau singure și triste. Chiar dacă-mi era clar că sunt frumoase și le admiram chiar și așa triste, le simțeam reticente ca atunci când primești un compliment pe care ai impresia că nu îl meriți sau ca atunci când cineva se zbate să facă ceva pentru tine, iar tu simți că nu meriți.

Le-aș fi îmbrățișat, nimeni și nimic pe lume nu trebuie să se simtă așa!

Fiecare și orice are un rost pe lumea asta, atâta cât durează în viață și apoi, în memoria celorlalți.

2 thoughts on “De demult

  1. Andreea R.

    Wow, mi se pare fantastic ca tu, cu toate prin câte ai trecut, ai puterea (și iubirea) să simti asta. You’re mighty, woman! Mulțumesc de reminder.

    Reply
  2. Ioana

    Da, cladirile vechi au un ceva al lor, am mai zis la o postare de a ta. Cel mai rau imi pare de cele din sate.. Pentru ca mereu ma gandesc cate vieti de oameni s-au trait acolo si cum nimeni nu s-a gandit ca intr-o zi, casele lor vor ramane ale nimanui, singure, doar cu amintirile celor ce le-au fost stapani, cu acoperisuri strambe si gaurite, cu peretii aplecati de greutatea timpului si cu usi pe care nimeni nu le mai deschide. Daca as putea, le-as face pe toate mici, mici, ca alea de lemn pe care le avea tataie, in care imi spunea ca sunt inchisi balaurii si zmeii din povesti si sa am grija sa nu le rup cumva ca vor scapa toti de acolo, si le-as pune intr-o traista sa le port mereu cu mine sa nu mai fie singure… Sa simta si ele ca le mai iubeste cineva si ca le multumeste pentru adapostul oferit atator suflete.

    Reply

Leave a Reply to Andreea R. Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *