A trebuit să ajung în cantonament cu găinile, la mama, ca să reușesc să termin articolul ăsta. Și mama să mă facă să râd la fiecare convorbire din ultimele luni, pentru că mă simțea ne-înregulă. A trebuit să îmi trimită soră-mea jde stand-up-uri ca să mă scoată din starea de încrâncenare după atâta pandemie, război, taxe și impozite, pentru că știe că orice psihologie pe care o încearcă cu mine nu găsește rezultat până nu-mi urmez eu terapia mea, prin râs. A trebuit să îmi spună fiică-mea la finalul zilelor din poveste: băi mami, ce articol îți ieșea pe vremuri din toate peripețiile astea!
Și cum în cantonament cu găini ai trei opțiuni: să omori cucurigul vecinului care toaaaaată ziulica se dă mare de sare inima din tine de la atâta cucurigeală neașteptată, să smulgi buruienile din curte sau să stai la povești, m-am hotărât să povestim, că mama e fată bună și mă iartă că n-am smuls neghina din curte. De cocoșul lu vecinu nu știu ce să spun, dar preferam să cârâie în ciorbă. Prea se dă mare!
I-am promis junioarei că vara asta merg cu ea unde vrea suflețelul ei. În modestia ei a zis că a ales ceva local, mai exact Mamaia, că dacă tot litoralul e scump, de ce să nu mergem pe barosăneală la hotel cu vedere la mare și piscină în curte la același preț cu alte stațiuni din sud?
Ne hotărâm că mergem cu mașina ei pentru că are aer condiționat și în spate și nu știm cât durează drumul. Zice:
-Vezi că o să conduci tu, că mie mi-e teamă pe autostradă.
-Păi de ce?
-Uite de-aia, mi se pare că e prea îngustă pentru viteza aia.
Ziua plecării: mă ia, mergem la benzinărie, face plin de râgâie mașina, plătește restul dărilor la taxa de drum și rovinieta…
-Gata mami, urcă-te la volan. Chiar mă gândeam dimineață că tu n-ai prea condus automate și asta câteodată nu pornește la prima cheie, dar la câte tomberone și tigăițe ai condus, am încredere că te descurci.
Nu știam dacă să mă șifonez sau să mă mândresc, dar dacă tot le știu eu pe toate, o întreb:
-Mașina are apă, ulei, lichid de parbriz?
-Ulei? Cred că are… (aici mi-a venit în minte amintirea zilei în care m-a sunat că i s-a aprins martorul în bord și nu știa ce ulei să-i pună. I-am spus să pună de floarea soarelui, după care am rectificat rapid pentru că o și vedeam plecând glonț spre raftul de ulei de floarea soarelui în magazin), dar apă?! La ce îți trebuie? Eu spăl parbrizul doar la spălătorie, știi că merg des la jeton.
-Băi fată,sunt insecte pe autostradă, ni se lipesc toate muștele pe parbriz.
-Păi și tu le iei pe toate??!
Arunc privirea aia de mamă și pleacă hotărâtă să ia o sticlă de lichid de parbriz. La întoarcere mă întreabă:
-Unde-l punem?… Ce te uiți așa la mine? Nu știu unde se pune, de regulă îl pune soțu’, ca să folosească la mașina lui restul sticlei.
-În portbagaj îl punem, poate îl găsește soțu’! Mrrrr…. Deschide naibii capota!
-De unde?
Mi-am șters transpirația de pe frunte. Era cald, măi nene și abia începuse dimineața. ‘R-ar mama ei de capotă!
Mă urc la volan, o pun să îmi reamintească la ce folosesc literele de pe manetă și pornesc vorbind ca handicapații: deci cu R dau înapoi, D să-i dau blană….. Din spate se aude un urlet:
-Nu mamaie, nuuuuuu!!! Titiiii mama!…
Mixy Jr.2, care până atunci asistase cuminte la scenetele noastre, s-a auzit în toată parcarea și vreun sfert de bulevard. Copila nu acceptă să conducă nimeni mașina maică-sii. Zic și eu ferm:
-Liniște, conduce mamaie acum! De fapt învață alfabetul pe maneta asta, dar asta e altă poveste…
Copila se mai lamentează puțin din scăunelul ei, după care în mod curios, tace. Se miră și fii-mea de cumințenia ei. Nu se miră mult că ajungem pe autostradă și se pornește panica din ea:
-Aoleu, depășești? Ai 120/h!
O pun să schimbe melodiile din mașină, o țin de vorbă, o pun să îi mai dea fetei ceva de ronțăit, ea uită să se mai uite în bord și scap de gura ei.
Ajungem la destinație. Deschid ușa și dau să ies afară. Fii-mea strigă din spate acompaniată de nepoată:
-Maaamăăăăă, ce-i afară! Treci înapoi în mașină, nu vezi ce cald e??!
-‘Apoi, mamaie, ‘apoi! Acas’, mamaie!
Mai stăm în mașină, mai deschid ușa…Ne obișnuim cât de cât cu starea de a fi cald, umiditate și transpirație lipicioasă pe noi și scoatem bagajele din mașină. Mă uit la nepoată-mea și o întreb pe fii-mea:
-De ce are umflătura aia roșie pe pleoapa ochiului?
-Nu știu, o fi mușcat-o ceva…
-Ce? Când am plecat nu avea nimic și la singurul nostru popas nu a pus mâna pe nimic, iar singura lighioană a fost musca aia care a rămas cu noi în mașină pentru că mi-ai spus s-o las dracu de muscă, să mă uit la drum.
O lăsăm așa pentru moment, nu eram lămurite.
Mă încarc ca măgarul de bagaje, pun pe cap singura pălărie de soare pe care am luat-o la mine – una stil ciupercă, așa… că dacă nu port un sombrero cât terasa de la șaormărie, port ceva să fiu sigură că nu mă văd la chip cu soarele. Mă vede nepoata și se lamentează oprindu-se în mijlocul drumului că vea păăăia mamaie.
Îi dau pălăria lui mamaie, mă uit la soare chiorâș și cu un drag de nu știu cum de n-a căzut cu cracii-n sus din cer de acolo și plec îmbufnată spre recepție.
În urma mea nepoată-mea mergea cu viteza unei ciuperci, că nu vedea pe unde merge. Purta pălăria mea.
La recepție am dat de aer condiționat și n-am mai vrut să spun de ce am venit. Voiam să îmi trag sufletul și să plec înapoi acasă, măcar în capitală e cald, dar nu e umed. Nu te simți ca un câine lăsat în zloata de la porci, te simți ca o cămilă pe beton.
Ideile mele de plecare acasă s-au năruit rapid. A apărut fii-mea hotărâtă să ne cazăm!
În cameră, o zeamă-n aer ca-n butoiul de bere. Dăm drumul la aer condiționat, ne aranjăm lucrurile, aia mică strănută, noi ne aranjăm cele de plajă separat, aia mică iar strănută, dă de pământ telefonul de la recepție să vadă probabil dacă îl ține firul de la aparat, noi scoatem firul să nu ne trezim cu vreun room-service pe cap, fata se joacă cu telefonul, fata strănută, noi iar spunem: sănătate! Fata iar strănută, noi ne uităm una la alta: băi, hai să închidem aerul!
Cinci minute mai târziu l-am deschis și am învelit copila, că nu se putea respira fără aer condiționat. Copila n-a stat învelită, deci tot a trebuit să îl închidem. Ieșeam pe balcon să fumez și mi se părea că ies la gura tălpii iadului, stingeam țigarea la jumate, că parcă se umezea în timp ce trăgeam din ea.
Ne vine măreața idee că hai să mergem să mâncăm ceva, și-așa fata nu dormea iar noi ne-am uitat la ceasuri după un sfert de oră: abia a trecut un sfert de oră?!!!
Fuguța la mașină, dă aerul în ea la maxim, dă pe google după locații, alegem, mergem. Acolo, aleg un loc între terasa interioară și cea exterioară unde era mai mult curent, deci era aproximativ bine. Eu nu fac parte din gașca românilor care mor din cauza curentului. Vine mâncarea, nepoată-mea în loc să mănânce se tot cățăra pe mânerele scaunului, iar scaunul se legăna amenințător. La un moment dat nu mai rezist, mă ridic de pe cealaltă parte a mesei și mă duc lângă scaunul ei să nu cadă pe spate, asta nu știu cum se împiedică în idei și cade în față, cu arcada ochiului în mânerul din față.
Eu și fii-mea rămânem ca la dentist. Fata urlă și se aolește, junioarea mea își dă seama că fata urlă, o ia în brațe și pleacă teleleu cu ea să o calmeze. Nu-mi mai era foame. Nici lor.
-Băi mami, mă bazam pe tine! Am zis că ești acolo!
-Ce crezi? Și eu la fel! Copilul cu două moașe…rămâne cu buricul netăiat!
Peste o oră ne uitam cum i se învinețea ușurel arcada lângă roșeața aia de pe pleoapă, norocul nostru că puștoaica e cochetă, îi place și își pune singură ochelari de soare, altfel nu cred că scăpam de protecția copilului. Plus că îi place pălăria mea ciupercă, n-o vedea nimeni sub ea.
Se înserase deci zicem că mergem și noi la plajă. Ne echipăm, plecăm, mergem… și mergem… și mergem…. Mamaia are multă plajă, de-aia spun că tot mergeam. Evident, mă pupam cu soarele chiorâș, nepoată-mea purta ciuperca mea de pălărie în cap. La mal am zis: gata mă! Suntem la mare!
Pfuuuu! Ce pute la mare!
Puțea a alge. Mai în silă, mai în serios, ne băgăm de câteva ori în apă. Încerc să fac niște castele de nisip cu nepoată-mea, dar asta, fire simandicoasă, se tot ștergea pe mâini de nisip. Îmi venea să-i zic vreo dooo….când scapă ciorba din lingură pe ea nu mai e problemă, acum se uita și la ultimul fir de nisip. Nu mai spun cum se descălța pe nisip, ștergea papucul și băga piciorușul plin de mocirlă în papuc și se mai descălța o dată să îl curețe. Vis, nenică! Am zis, de-aia am venit în Mamaia, să ne ștergem continuu de dă-l dreacu de nisip.
Ne trece repede de plajă sub umbrelele alea și în mirosul de briză împuțită și plecăm. Luăm de la un magazin lapte pentru fată și de-astea… de seară, de-ale gurii, că eram prea obosite să mai poposim undeva.
Iar ne dezbrăcăm, ne spălăm, ne îmbrăcăm subțire în pijamale.
Nu trece mult și- o aud pe fii-mea:
-Aoleu, dar cum îi încălzim laptele ăla?
Procesez un pic, fusese o zi lungă. Și zic:
-La chiuvetă, în apă caldă.
-Îl faci tu?
Păi nu fac io?! Înșfac biberonul ca o bunică adevărată, îl umplu până-n găt de lapte că fata e fată mare la 2 ani și două litre, mă duc și dau drumul la apă caldă peste biberon în chiuveta de la baie. După două minute, asudată ca o scroafă de-atâția aburi și cu un prosop în jurul frunții mă duc la fii-mea și îi dau biberonul:
-Ia vezi, e bine?
-Nu e…. Aoleu, ce rece e! Doar sticla e caldă.
Următoarea mea idee măreață e… – și o pun în aplicare, când te bate soarele în cap nu ai multe idei, deci folosești la maxim bruma de inteligență– să scot lădița de fructe din frigider, o umplu de apă fierbinte și pun biberonul în ea. Măcar nu mă mai fac eu lac de transpirație.
La finalul procedurii fii-mea decretează că nu e ce trebuie, dar merge și așa. Fata rade juma de biberon, și adoarme în vreo oră pe toată suprafața patului. Că așa adoarme ea. Pe toată suprafața patului și cu toate pernele pe lângă ea. Cam într-o oră.
Pe plajă se cânta intens, iar o cameră cu vedere la mare absoarbe tot zgomotul muzicii de pe plajă. Am ascultat de la dârla-dârla la romanțe, manele, electro-ceva…doar simfonică nu. Între astea mai erau pauze de niște minute. În una din aceste pauze am ațipit.
Băi și m-am trezit în niște bubuieli de ziceai că e foc pe mare!
Era o ploaie de artificii afară, ca la bombardament. Am sărit din pat și am închis ușa balconului să aștept să se termine momentul magic. Nu se termina. Fii-mea, care era în aceeași stare ca și mine, m-a întrebat:
-Băi nene, dar nu se mai termină?
Zic:
-Nu, că ai zis să mergem pe barosăneală. Ăștia au venit să spargă bani aici, nu se joacă cum ne jucăm noi cu 3 pocnitori leșinate de revelion.
Și-am stat să se termine bucuria artificiilor, să pot deschide ușa și să încercăm să dormim. A fost greu. Uitasem cum e să te călărească un copil mic pe timpul nopții. Speram să mai am rinichi la locul lor de dimineață.
A doua zi de dimineață cădem de comun acord că mâncăm și mergem la piscină. Ce crezi că-mi mai ardea de rinichii de-astă noapte?!
Păi până ne-am îmbrăcaaaaat! Meaaaam!… Jale, bucium. A trebuit să o ameninț pe nepoată-mea că o îmbrac eu ca să fugă repede la mă-sa să o îmbrace, altfel se dubla timpul.
Păi până am mâncaaaat!…. Obosise răsăritul să mai stea pe cer, ardea și dădea din pinteni spre prânz până am mâncat noi. Într-unul din momentele în care nu erau mototolite și fata era sătulă de mâncare, și-au tras un selfie pe telefon. Băi, ce-am boscorodit-o pe fii-mea! Deci, așa arătați voi bine online?!
În fine, mergem la piscină, piscina plină ochi ca o tocăniță de-aia în care ai aruncat tot ce-ai găsit în frigider. Ne trece de piscină, facem stânga-mprejur și o luăm spre mare.
Alt drum, altă distracție, ia pălăria, ia mami colacu, nu tu mamaie, n-bațe mami că nu mai putea pe jos, e lung drumul pe plajă la Mamaia…La mal, cum ne-am obișnuit: aoleo, fantastic! Ce murdar e nisipul ud! Descalță-te, șterge-te și ia-o de la capăt!
Îmi dă găletușa să i-o umplu, merg până aproape de sutien în mare (că geamandura era un metru mai încolo și-am zis să nu risc să iau atîta verdeață în sutien), încarc găletușa și o duc fetei la mal. Când m-am întors aveam 10 % apă și restul alge în găletușă. În timp ce fii-mea se uita în telefon după locuri fără alge pe litoralul românesc, iar nepoată-mea se ștergea la infinit pe piciorușe să nu mai simtă nisipul în papucei, exclam cu ochii în telefonul meu:
-Am găsit trei rețete cu alge!
Băi, deci s-a uitat fii-mea la mine de cred că n-o să mănânc alge în viața mea, nici de pomană dacă or fi!
Ne-am întors în cameră să băgăm fata la somn, aici am căutat suzeta ca nebunele. Băi, nu era și pace bună! Până când am pus evenimentele cap la cap și ne-am dat seama că fetele de la curățenie au schimbat prosoapele din cameră și în viteză i-au sustras și suzeta fetei…. La concluzia asta fii-mea și-a luat atribțiile de mamă în serios și-ntr-un minut a țâșnit pe ușă să caute suzete duminică pe la prânz, fără să mă întrebe și pe mine dacă sunt de acord cu această idee.
Și-am rămas cu mânzul în cameră. Așa…neanunțate și pe nepusă masă. Mânzul s-a prins că suntem doar noi două:
-Uni-i mama?
-Îți caută suzetă. Cine știe când îți găsește! Culcă-te.
S-a uitat supărată la mine, a umflat boticul și s-a trântit pe spate în pat. Zic:
-Perfect, poți să stai și suppărată, e ok. Dar culcă-te.
S-a foit câteva minute și a adormit.
Îi dau mesaj fie-mii să nu conducă nebunește, că fata doarme. N-a primit mesajul. N-aveam semnal. A venit degeaba victorioasă înapoi cu un pachet de două suzete, eu n-aveam chef de suzetă, iar fiică-sa dormea.
Nici seara n-am dus-o prea bine. Sătulă de lădița în care am încălzit biberonul, am rugat ospătărița de la restaurantul unde luam cina să întrebe dacă/unde putem încălzi un biberon de lapte la bucătărie. Asta a zis că întreabă, eu am plecat în cameră să aduc biberonul, l-am apucat repede de capăt, dar ghinion! Fii-mea nu înșurubase capătul de restul recipientului și sticla biberonului s-a făcut țăndări în cameră când l-am apucat așa vitează. În timp ce adunam cioburile de pe jos (că nepoată-mea nu umblă neapărat încalțată într-o cameră de hotel) reușesc să prind semnal și să -mi răspundă fii-mea la telefon. Și-i spun:
-Nu mai e cazul să încălzim lapte, că fii-ta nu mai are biberon.
-Cuuum?!!
-Uite-așa.
-Cum adică?!
-Adică cum ni se întâmplă nouă numai râsuri zilele astea.
A cerut nepoată-mea lapte când a fost să adoarmă, dar nu știu, ori era ea prea obosită, ori noi…. hanar n-am. N-au fost suspine pe tema asta.
A doua zi după mic-dejunul despre care nu mai am nervi să povestesc, ne-am dus la piscină. Nepoată-mea nu voia colac, dar voia la apă mare. Cobora treptele piscinei până la cea la care apa îi venea la gură. Doamne și ce fericită era ! I-am spus fie-mii să nu se mai alarmeze, poate se sperie și nu se mai avântă așa. Aiurea, a luat câteva guri de apă și tot acolo se ducea. Mi-a adus aminte de copilăria mea
Fii-mea nervoasă, a plecat de lângă noi. Cum a plecat, i-am arătat fetei colacul și i-am spus că putem să o prindem pe fătuca din colacul vecin, asta s-a aruncat repede în colac, a început să zbârnâie din picioare și am lăsat-o și eu pe la jumătatea piscinei singură. Bâzâia de zor din picioare, nu avea absolut nici o problemă. Dar fii-mea avea:
-Băi, mami, e singură în mijlocul piscinei!
-Da…. și suntem aici. (Mai erau doi tătici supraveghetori de copii în piscină).
A venit și fii-mea înapoi în piscină, eu și neapoată-mea stăteam în cur pe margine, eu zic un, doi trei și…mă arunc în apă, zice și fii-mea către nepoată-mea: hai și noi ca mamaie, un, doi…asta deja era la fundul piscinei bâldâbâc (sărind printre mâinile maică-sii), murim de râs, mai încercăm o dată, fii-mea nu mai stă până la trei și, o ia din zbor pe la doi să fie sigură că nu o mai vede pe fundul piscinei.
Seara, ne-a trimis jumătatea bună a relației mele la o plajă unde nu erau alge, doar apă limpede, fără valuri, plajă de-asta bună de copii mici. Norocul nostru că se săturase și el de lamentările mele de la distanță vizavi de litoralul romînesc, așa că a făcut research masiv.
Evident că fii-mea și nepoată-mea au fost în al nouălea cer. Eu nu prea, că nici nu vedeam geamadura unde era în larg. Dar nu erau alge.
După ce a parcat mă-sa mașina, nepoată-mea a început să se lamenteze când a văzut că e tot în stațiunea de barosăneală:
-Acas’, mamaie, acas’!
Mi s-a rupt sufletul de mila ei și i-am spus:
-Nu putem, iubita. Mi-a făcut mă-ta cinste cu o bere pe plaja ta de copii, iar ea nu conduce pe autostradă. Asta e, hai la cazare, vedem cum o mai fi și mâine.
Cred că aveam un ton afectat de n-a mai comentat nimic. Arăta la fel de obosită ca și mine.
Ne-am întors acasă într-o mâine pe o autostradă cu trei alerte de vijelii și grindină. Una dormea (aia mică), pe cealaltă a trebuit să o aburesc că mergem încet, nu e problemă. Până i-a trimis lui bărba-su o filmare că mergem încet pe timp de vijelie și el m-a dat în gât că nu mergeam chiar încet, ea chiar nu vede ce filmează și cum conduce mă-sa?! Băiat bun, atent, ginerele meu, se vede că nu i-am mâncat ficații.
Acasă am scos rufele din bagaje, am băgat la spălat și am așezat în ritm alert ce mai aveam de așezat. Am fugit la supermarket pentru aprovizionări rapide și am prins a 4-a vijelie în capitală. M-am bucurat de ploaia aia rece după atâta arșiță și transpirație împuțită și lucioasă pe piele!… Practic eram singura nebună care nu stătea la adăpost, ci alerga țipând udă prin parcare:
-Mamă, ce rece eeeee!….
Pe urmă iar au fost 42 de grade.
Știu că puteam să scriu mai bine articolul ăsta, mai ales de dragul fetelor din viața mea și din familia mea. La cum s-a așternut rugina pe râsul meu, atâta am putut. Mulțumesc fetelor! Mulțumesc, Oana!