Au luat-o părinţii mei pe fi-mea în vacanţă. Moaaaamă, ăsta da concediu de maternitate! De-atâţia ani plâng că vreau un concediu de-ăsta! M-am săturat să aud lumea care are copii: „eeeeh! daca eşti părinte, aşa rămâi o viaţă-ntreagă! Nu există concediu!”
Am simţit treaba asta. Dar acum sunt în concediuuuu!!!
…
În loc de „maaaami, unde mi-e?….ma-miiii, unde mi-ai pus?…..ma-miiiii, eu ce iau?”….- e linişte….
Aşa m-am bucurat când mi-a intrat o muscă-n casă, să mai aud şi eu un grai enervant…că mă hotărâsem s-o fac pet-ul familiei, dar am avut un moment de luciditate şi –am zis să iau tatăl „gălăgiei” originale într-un parc.
…ne plimbăm, vorbim…abureli.
Pe bănci îndrăgostiţi.
În alte părţi, părinţi sau bunici de copii mici.
Se-ntâmplă să vedem şi bunici ţinându-se de mână, zâmbindu-şi candid şi sprijinindu-se cu blândeţe la hopurile întâlnite-n cale….
Foaaarte frumos! Ne uităm şi noi unul la altul şi nu ne găsim locul nicăieri. De curtat nu ne mai curtăm, nici vârsta să ne pupăm pe bănci n-avem, copii mici nu, şi încă nu e vremea să ne rememorăm tinereţea. Ne uităm ca fraierii unul la altul, ne umflă râsul şi plecăm acasă.
Sper să nu se mărite fi-mea prea devreme!