acasă la mamaie

Mamaia mea are o casă de-aia bulgărită, de pământ şi lemn. De-aia de trebuie s-o spoieşti de Paşti şi de Crăciun să iasă mirosul de balegă din ea, şi pe care toată lumea de vârstă înţeleaptă o laudă ca e bună, că ţine iarna cald şi vara răcoare. Mă simt ca-n Muzeul Satului când dorm la mamaie, dar n-am ce zice, că e
casă trainică, bătrânească, cu preşuri puse pe pereţi şi ştergare deasupra la icoane.

Mai curge uneori ţărâna din pod, ghinionul tău dacă dormi cu faţa-n sus. Iar dacă dormi pe-o parte, cu atât mai bine, că vezi ghivecele ascunse de mamaie sub masă.
Sub masă ?!?! Cum adică sub masă ?

Te dai jos, dai faţa de masă la o parte să ai lumină, dai şi colţul preşului şi…ce să vezi?! O minunăţie de copac care creşte în casă, sub masă!

Noroc că am convins-o să nu mai suie porumbul în pod, că mai vedeam câte-un şoricel suindu-se repede pe pereţi şi să te ţii chiote! De groază, nu de bucurie !!

Ghinion dacă încerci să te sprijini de vreun perete, că pică până aproape de jumate din el. M-am împiedicat odată-n curte şi era s-ajung mult mai repede în „living” decât aş fi vrut. Am lăsat în schimb o urmă-n perete… să fie clar că acolo m-am împiedicat eu!