ploaia la mamaie-n curte

E drept că nu mai sunt ploile ca „pe vremea mea” şi când vine câte-o răpăială de-aia de-o cisternă pe metru pătrat, să te ţii piscină la mamaie-n curte! Mamaie se uită cum plouă şi zice că ar mânca baschete.

E adevărat şi că acum apa ne vine până la genunchi, şi nu poţi face o baie ca lumea, dar trag nădejde că peste zece ani or fi ploi de-alea să te poţi bălăci omeneşte. Cu cât asfalt îşi mai pun vecinii prin curţi şi li se scurge apa la noi, cu ce-or mai asfalta şi-ăştia şoseaua când s-o schimba primarul…hai, că se strânge!

Nu ştiu cum facem însă cu casa, că i se înmoaie pereţii şi de câte ori se usucă, rămâne nivelul apei pe zugrăveală. Era bine să fi avut un mare cric şi s-o ridicăm la nevoie, dar dacă inventatorii ăştia şomează?! Mama iar zice că trebuie s-o reconstruim.

Noi iar ne grăbim să-i desenăm cecuri de bani.
Mamaie mănâncă liniştită, că „potoleşte Dumnezeu şi ploaia asta” şi-o roagă pe mama să ne facă baschete.
Mama se enervează că nu ştie ce-s alea şi ţipă la mine să termin şi să nu mai râd.
Îi explic, mamaie vrea spaghete.

Trânteşte mama-n nervi o oală de spaghete şi ne cheamă la masă. Tata se uită cu jind la şireturile de la pantofii stâlciţi de noroi şi ploaie: „Mai repede le-aş mânca pe-astea, că măcar nu-s făcute-n nervi”.