bine că te-am găsit, mamaie

Ieri am fost la mamaie, cer scuze că nu v-am băgat în seamă. Ca nişte furnicuţe ne-am trezit la 7, ne-am îmbrăcat la 8, am plecat la 9, am făcut câteva cumpărături până la 10 şi am ajuns la mamaie după 11. Pe şosea nu se vedea ţipenie de om,  era pustie ca după război. Linişte şi pace cu aspect de părăseală peste casele aşezate de-o parte şi de alta a drumului, majoritatea vile sau vile în construcţie şi, mai rar, câte un bordei. În spatele lor se întindeau câmpuri cu întinderi mari de pături de zăpadă peste ele. Soarele strălucea primăvăratic încercând să topească ideea că suntem în luna lui gerar.

 

Am deschis poarta descuiată şi am intrat în curte. Deja formam un şir indian pe alee străduindu-ne fiecare să rămânem ultimul la pupăturile ventuzoase ale lui mamaie şi cât pe ce să-mi arunc copila în zăpada îngheţată din grădină, că prea se lupta cu foc pentru ultimul loc !

 

– Mamaie ! Mamaieeee ! Mamaie, unde te-ai băgat, bre ?

Mamaie nicăieri. Căutăm rapid stânga dreapta şi-ncepem să intrăm la idei. Tata zice:

– O fi plecat pe undeva.

Mama dă capacul deoparte de pe oala care fierbea pe aragaz nişte oseminte animale.

– Şi lăsa ciorba pe foc ?

Nu-mi vine să cred:

– Ciorbă-i asta ?! Aş fi jurat că s-a apucat de vrăji…

Şi dau să ies împiedicându-mă de fi-mea care respira într-un mare fular să nu simtă izul oaselor de pe foc.

 

 

Ne împărţim teritoriile de căutat, Mixu spre poartă, mama dând telefoane pe la cunoscuţi, tata prin magaziile şi coteţele din grădină, eu şi fi-mea în restul curţii.

Văd pe asfalt două urme de sânge de mărimea unor tălpi, le analizez şi dau să plec mai departe. Vede şi fata mea :

– Cum poţi să treci aşa, pur şi simplu ?!

– Ce-ai, fată ?

Simt un tremur emoţionat în vocea ei:

– Sunt două urme de sânge aici şi tu treci cu vederea de parcă n-ar fi nimic ?!

– Stai liniştită, a tăiat vreo găină…

– De unde ştii ? Nu-i nici un fulg aici !

– Da, dar nu-s nici picături, nici urme de corp târşâit pe aici şi chiar dacă ar fi luat una-n freză în locul ăsta, ştii foarte bine că  pe mamaie n-o poate lua nimeni în braţe… ( nu pare convinsă şi chiar mă enervează) Dacă te prind că te mai uiţi la documentare cu oameni ucişi te dau de-a dura, ia uite ce panicoasă eşti ! În loc să te uiţi la sateliţi, la univers, te sperii la toţi sonaţii care şi-au făcut nevestele pachete !

 

 

Încerc să mă  conving că am convins-o cu toate că ea arată de parcă-i vine să plângă.

După vreo 10 minute ne reîntâlnim în faţa casei şi după ce dăm din umeri neputincioşi care mai de care „nu-i !” „nu-i!”, tata zice:

– Am căutat-o până şi-n wc ! E adevărat că nu m-am uitat în gaura wc-ului, dar nu cred că avea cineva răbdare să tranşeze şi să arunce acolo atâta femeie…

– Mamiiiii !!! ţipătul oripilat al fetei mele ne confirmă că de azi încolo nu mai are voie decât documentare cuminţi cu suricate sau peşti.

 

 

Toţi ăştia 4 adulţi stăm cu ochii pe fată ca pe butelie. În lumina reflectoarelor noastre ne trânteşte nervoasă:

– Sunt convinsă că sunteţi la fel de îngrijoraţi ca şi mine, dar vă place să faceţi pe zmeii !!

Ne uităm fiecare în altă parte scărpinându-ne pe sub căciuli, aranjându-ne fularele sau mutând găleţile cu apă îngheţată de colo colo. Momentul de stânjeneală se disipează în paşi uşori în căutarea lui mamaie.

 

 

După un timp Mixu fluieră la poartă:

– Gata, am văzut-o, e pe drum !

Alerg într-un suflet cu fi-mea şi ne oprim aproape 100 de metri mai încolo pe şosea, unde ieşise mamaie cu un pet de 5 l apă de băut în mână şi cu bastonul în cealaltă.

Îi dau lacrimile de bucurie când ne vede, abia ma irespiră. Ne pupă şi ne strânge-n braţe cu foc, fi-mea nu rabdă şi „bine, bre, dispari aşa fără să ştie nimeni ? ştii cât te-am căutat?”

– Of, maică, aşa o să mă căutaţi într-o zi când n-oi mai fi şi n-o să mă mai găsiţi … Îu ! Ia uite ce mi s-au înmuiat picioarele…

Îmi trece să mă iau de gândurile ei de trecere în nefiinţă:

– Mamaie, termină cu prostiile şi stai pe picioare,  că nu pot să te car !

O sprijinim de braţe, îi iau apa din mână şi ajungem uşurel în curte, unde culmea e că nimeni nu mai vociferează contra pupăturilor.

 

 

Vorbeşte mult, se simte bine.

– Mânca-v-ar mama, ce dor mi-era de voi !… V-aş pupa tot timpul !

Îmi aduc aminte că cineva m-a rugat să o pup pe mamaie, dar cum nu mă înghesui la treburi de-astea…

– Mamaie, Hapi River îţi transmite pupici.

Mamaie rămâne puţin încurcată şi mă întreabă:

– E de la vreo imisiune ?

Rânjesc:

– Nu mamaie, nu-i de la televizor, e o fată de pe internet.

– A, da ? Transmite-i că o pup şi eu şi-o aştept să vină pe la mine. Da’ să vină mai repede, altminteri o să termine javra asta a lu’ Boschete toată ţuica, îmi mută tămbălăul* de colo dincolo şi pac ! Îmi cere ţuica ! Şi ce-i mai dau fetii ăleia când o călca-n curtea mea ?…

 

 

Nu ştiu ce-mi vine şi-i spun:

– Lasă, mamaie, că o invit eu la o ţuică virtuală !

Mamaie face ochii mari şi nu-i vine să creadă:

– E-te că de d-asta n-am auzit ! E bună ? O fi făcută cu E-uri… După ce că nu te pricepi să bei, bagi şi porcării d-astea cumpărate în tine?…

– Nu, bre, că n-o bem pe bune !

– Da’ atunci cum ?

– O bem virtual, pe internet !

 

Râdem toţi, iar ea ne priveşte nedumerită ca un copil. Strânge mai bine legătura baticului de sub bărbie şi-apoi se închină cu spor:

– Hai că a început dracii să umble goi pă lumea asta! Auzi, să bei ţuică pă intirneţi ! Cum o mai fi şi-asta ?!

_______________

* tămbălău – tomberon (în vocabularul lui mamaie)