Stăteam cu analizele-n mână pe treptele spitalului așteptând să iasă medicul din operație să ne spună dacă putem pleca acasă, cu inima strânsă că oricând se poate întâmpla orice sau că a apărut ceva nou în analize și trebuie să discutăm încotro o luăm.
Dacă urăsc ceva pe lumea asta foarte tare, ceva-ul ăsta sunt poveștile din spital, mai ales când la mijloc este vorba despre copii. Băi, deci le urăsc. Și nu știu prin ce minune se crează o atmoseră în care toată lumea compătimește, știe despre ce e vorba și în orice caz simte nevoia să vorbească, să-și spună povestea.
Mă fac praf poveștile astea cu copii, ajung cârpă acasă și am nevoie întotdeauna de câteva zile de convalescență, adică de a mă forța să trec peste. Să dosesc în umbră istorii.
Și cum stau și aștept să iasă medicul din operație, ascult iar poveștile copiilor prezenți la rând.
O mămică mă întreabă arătând spre fata mea:
– Numai pe ea o aveți ?
– Da.
– Ce curaj aveți !…
– Adică ?
– Adică știți ce înseamnă boala asta și cu toate astea ați făcut-o numai pe ea?
Mai auzisem varianta asta conform căreia ar trebui să faci doi copii pentru că nu știi niciodată ce-ți rezervă viața, dar mi s-a părut mereu oribil să pun drobul de sare chiar așa de rău.
Stând acolo, mi se confirmă că și restul mămicilor îl făcuseră pe-al doilea, de frică. Dau din umeri că asta e! și îmi aduc aminte de o cunoștință care avea al doilea copil bolnav, iar de primul (cel sănătos) deja nu mai ştia ce face, se descurca singur.
Mi se pare extrem de egoist să gândeşti aşa… Să mai faci un copil pentru că deja ai unul bolnav. Înțeleg să avem grijă de specie, să lăsăm în urmă bătrâni şi bolnavi, dar chiar așa???
nu pentru drob de sare. eu ma gandesc la mostenitori pereche pentru ca odata ce parintii nu mai sunt, intr-unul cu care ai crescut de la 0 iti poti gasi un sprijin pe care consortul nu ti-l poate da. Cu inca unul langa tine te lecui de egoism, inveti sa imparti sa ajuti mult mai devreme, ai cu cine face prostii cat inca e vremea lor, ai de la cine invata cand incepi deja sa inveti, e o simbioza genetica pe care nu o imparti cu multa lume si este absolut speciala. Dar no, acu, fiecare cat poate duce si cat il duce capul :))
Nu mă, ăştia de care zic nasc până nimeresc unul sănătos; vor să aibă sprijin la bătrâneţe
si asta iar mi se pare o idee deplasata: fac copii sa aiba grija de mine la batranete.
Mai bine imi fac un fond de pensie, e mai garantat ca imi tine de cald la batranete – copilul face ce vrea el.
Pt cei care asteapta la altul sa aiba grija de el, sa se gandeasca ca si copilul o sa aibe grija sa ii bea banii de pe scandura de dupa casa, aia pregatita pt sicriu.
Sunt de principiu că nu e bine să îţi pui speranţele într-un copil, poţi să ai surpriza să te mute de la umbră la soare la bătrâneţe,
şi nici într-un fond de pensii care la vremea la care-ţi trebuie să te lase în curul gol pe străzi.
Ce ţi-e scris… 😀
@dush: Asta e si regretul meu ca nu am un al doilea copil! Mai ales ca stiu cat sufera un copil unic la parinti! Oricate avantaje ai avea si oricat de multa dragoste primesti, lipsa unui frate este dureroasa oricum. Noroc cu verii… mai ales ca, unul dintre ei, este tot singur la parinti si, noi intre noi ne consideram frati, nu veri!
Deci fata mea să facă bine să aştepte să-i crească verii 😀
Cred ca le-as fi palmuit! Adica ar trebui sa mai faci unul ca sa poti iubi unul sanatos?! Am zis eu la un moment dat ca unii oameni ar trebui testati inainte sa aiba voie sa faca copii…
Nu, că de iubit sunt iubiţi toţi. Sper. Dar atenţia clar revine celui care are probleme, cel sănătos se descurcă. Când se face mare are grijă de toată lumea – cam asta-i e menirea…
Eu cred ca un copil trebuie sa fie incununarea dragostei, vine din prea plinul inimii: asa sper ca apar copiii . Mi se pare nemaipomenit cand vad 3-4 frati cum se iubesc, inteleg – relatia dintre frati e mai solida decat cea dintre parinte si copil, pt ca nu mai este pragul de varsta, nici cea dintre mare/mic.
Din pacate, unii oameni nu gandesc ca un copil e darul lui Dumnezeu; se inmulesc ca o euglena verde, din dorinta carnala de perpetuare a speciei, neuronul fiind undeva in standby. Iar cazul prezentat de tine e elocvent.
Daca am o neimplinire in viata, e cea ca am doar un copil. Din pacate ratiunea a decis stop. Prefer sa regret eu decat sa regrete si copilul si ceilalti din jur.
Am aşa o senzaţie că dorinţa lor carnală nu cred că are ca ţintă finală perpetuarea speciei :))))
Da, şi mie mi-ar fi plăcut mulţi copii, mai ales că statul mi-i ajută, le dă 42 de lei alocaţie 😀
Bref, sunt multe de luat în calcul:
casa-casă
masa-masă
sănătate (nu neapărat psihică :P)
soţ/soţie
anii rămaşi până la venirea extratereştrilor şi extincţia speciei 😀
Eu sunt singura care se astepta sa citeasca ca astepti un Mixuletz sau o Mixulina? 😀
nunu, si eu am venit cu aceeasi idee 😀
:)))) Mă mai gândesc. După menopauză.
si eu ader la grupul celor ce asteptau vesti “mari” 😛
:)) băăăi, nene, unde dai şi unde crapă!
Pai si eu la fel!
Macar crapa peste tot la fel 🙂
Da, Mixy, ai dreptate, oamenii doresc să-şi asigure o bătrâneţe liniştită. Dar măsurile pe care le iau sunt nepotrivite. Poţi face 10 copii şi niciunul să nu accepte să te îngrijească.
Păi dacă eşti javră! =)))
Scuze, glumeam, nu-i nici un apropo la numele tău, dar în general rămân bătrâni singuri cei care s-au purtat aiurea cu copiii lor. Ştii vorba aia: “ce semeni, aia culegi”? Cam aşa şi aici…
Chiar vroiam sa te intreb totusi cati ani ani, deja ma simteam si eu vinovata. Tot un copil si nu mai am tupeul la al doilea.
da, e o insatisfactie totusi. Parca nu e copilaria asa plina si vesela cum mi-o aminteam, insa sper sa nu aiba parte de privatiunile de care am avut eu parte. Fiind cea mare, am fost mereu sacrificata si comparata cu cea mica in detrimentul meu, si sincer nu doresc nimanui. Nu ca ar fi fost cine stie ce trauma, dar cred ca mi-ar fi prins bine mai multa atentie. Si nu regret ca am o sora, regret doar ca eu personal nu am curaj sa-i impun fiica-mii o sora/ frate si sa-i spun taie de la tine si da-i lui X. Poate e mai bine sa fii egoist.
Sanatate doresc tuturor, daca se poate si ma asculta careva sus.
Auzi, eu te-am întrebat pe blog la tine câţi ani ai ?! 😛
Ştiu senzaţia, am fost (mai sunt încă) sora aia mare. Am fost geloasă, mi-a trecut. Nu de-aia nu mai fac copii, pur şi simplu…. conjunctura familială, economică, internaţională, alea-alea…
cu aceleasi amintiri vin si eu din copilarie. Diferenta e ca eu sutn constienta ca asta a fost alegerea mamei, sa ne compare, sa ne diferentieze etc.
si pe mine ma intreba lumea cand il fac pe-al doilea, si tot in spital am auzit prima data ideea asta, ca ar trebui sa fac doi, ca nu se stie ce se poate intampla si… plm. am plans atunci de mi-au iesit ochii din cap. pentru ca nu poti face un copil asa, just in case. ca ce? ca piesa de rezerva? mi se pare oribil.
e-adevarat ca pe pufulakis nu l-am planuit, insa daca tot a venit, a fost o bucurie imensa si l-am facut pentru ca l-am vrut din toata inima.
Bucurie ar trebui să fie şi al unşpelea 🙂
Dacă stau să mă gândesc, ele sunt egoistă că îi fac pe post de rezervă, eu că nu mai vreau să fac …
Ce stupidă concepţie! Nu-mi vine să cred. Eu mi-aş fi dorit doi copii să le fie lor mai uşor, când n-om mai fi. Totuşi nu s-a putut. Nu poţi să ştii cum îţi e soarta sau a copiilor tăi. Oricum nu mă aştept ca fiica mea să fie “toiagul bătrâneţilor noastre”. Este greu să faci asta de la mare distanţă 🙂 Nici eu n-am fost toiag pentru mama – roata se învârte.
E mare lucru să nu aştepţi aşa ceva. Majoritatea au nişte pretenţii spre bătrâneţe, de ţi se încreţeşte mintea. Ceva gen: “eu te-am crescut pe tine, acum ai grijă de mine” – urăsc treaba asta.
sunt singura de aici care a visat toata viata 3 copii? Si inca visez si ma emotionez cand vad parinti cu 3?
Nu ești singura. Și eu mi-am visat trei. Din păcate (Rh negativ, anticorpi anti-Rh) a trebuit să mă opresc la doi. Dar și-așa e bine.
Iar chestia cu doi copii cred că e genetică. Din două ființe se nasc altele două și astfel e asigurată perpetuarea speciei.Dacă există, în mintea unora, și alte considerente, asta e treaba lor.
Eu am grijă de exhilibrul speciei în sensul că dacă alţii fac 5, eu mă abţin 😀
si pe mine ma cam strange-n spate cand ma gandesc la copiii facuti cu dedicatie. poate ramane cu mine daca-i pun plodul in brate / sa ma iubeasca si pe mine cineva / sa aiba cine sa-mi aduca si mie un pahar cu apa la batranete… prea multa iubire de sine pana la urma.
dar ma uit la mama si la sora-sa (bunicii sunt dusi demult in raiul bunicilor), la felul in care se au una pe cealalta, asa, cu toate rivalitatile dintre intaia si ultima nascuta (valabile si-n deceniul sapte al existentei lor), la cum aduna randurile si devin un monolit de neinvins atunci cand apare cate-o problema.
si iar incepe sa ma stranga-n spate gandindu-ma ca fie-mea-i una, bineinteles mandra-n toate cele, dar una.
E drept, mi se mai pune şi mie de-a curmezişul, dar când mă gândesc că drumurile vieţii merg în atâtea sensuri şi foarte rar în cele dorite… parcă-mi mai trece 🙂