Am vrut să scriu despre nebunia asta omenească, veselă, unică…superbă. Stând cu picioarele înfipte în malul mării, a răsărit luna și lumea a luat-o razna ca o smintită pe lângă mine. Și lumea s-a mișcat lunatică pe lângă mine întreaga noapte. Și-atunci am simțit.
Aproape până… hăt departe, la marginea mării, vaietul omenesc ajunge până la primul val care se așterne pe nisipul mișcător, în permanență umed.
Trupuri dezlănțuite își dansează furia sau senzualitatea în diverse ritmuri sufletești, care nebunești, care aproape liniștite ca un acord simplu, clar, de chitară. Tumultul omenesc își țipă disperat neputințele pământești în drum spre mare, iar speranța naște rugi spre luna care se ridică din ce în ce mai rece strălucind în noapte, cu undele reflectate în apă ca o scară mișcătoare către zări.
Păcatele ajung la valuri și urlă înnebunite spre ele cu teamă și de dor. Unele leșină de neputință în fața inevitabilului. Altele au curaj să intre în valuri și se spală cu frenezie în spuma apei de aproape de mal, în fața lunii care apare rece din orizontul nopții luminând o cale liniștită, rece, singuratică.
Întreaga noapte îmi părea un vacarm prietenos, lizibil, știut, dar care chinuia stăruitor.
Slavă cerului, întru bunăstarea sufletului meu…noaptea a apus, iar răsăritul soarelui a născut o binecuvântată promisiune nouă.