cel mai frumos cadou

Băi, ce cer senin e în București! Se vede aproape plinătatea lunii până în prăsele, stelele presară zahăr pudră pe culoarea cerului curat, viața e frumoasă și numai bună de luat la palme dacă te uiți la știri (aici glumeam, încercam să te scot din starea aia de cer senin)

Acum că ți-am făcut introducerea, poci pentru ca să spun că sunt zodia vărsător(da, oamenii ăia reci și nasoi, însă tovarăși buni de drum) și a fost ziua mea. Ca să înțelegi, nu sunt fan cadouri sau sărbătoriri de duzină, nu-mi place să fie ziua mea. Treburile de complezență îmi dau grețuri de la ușoare în sus. Singura dată ca adult când a fost o zi și sărbătorită și memorabilă – când ești copil nu prea contează, au murdărit copiii prietenilor de familie ai părinților mei perdelele mamei de eclere de m-am săturat eu cât a spălat ea! – deci, cum spun, singura zi memorabilă a fost când a adunat fi-mea o gașcă de gagici acum vreo 7 ani, de m-a lăsat de-a dreptul mască pentru că a reușit să le păcălească să se urnească în același timp la ziua mea.

De data asta a fost ziua mea și am avut parte de un cadou de……de-ăla de care îmi doream de multă vreme să-l încerc (să-ți fie rușine dacă te gândești la tâmpenii!)

Apropo de rușine, îmi aduc aminte de mamaie, la una din puținele ei aniversări, parcă făcuse 78 de ani și chemaserăm o grămăjoară cosiderabilă de rubedenii feminine în vârstă. Una din surori, mai amărâtă și mai zurlie, i-a adus două roșii, un castravete, într-o pungă pe care cred că o trecuse din mână în mână prin vreo douăjde pomeni și vreo câteva spălări. Mamaie când și-a văzut cadoul, a întrebat-o:

– Ce dracu’, fă țațo, ești așa într-o parte? Păi n-aveam io castraveți și roșii în curte? Ia-ți cadou’ de-aci, că și-așa ești amărâtă!

– Degeaba ai, fă dado, că nu știi să le așezi!

Și i-a aranjat frumos castravetele și cele două roșii întregi pe lângă el în farfurie în formă de…

În forma în care trebuia.

– Ei? Acu-nțelegi cum e cadou’? Că dacă înțelegi oricum nu pupi pă viu, că ești bătrână!

Râdeau țațele de-și strâmbau gurile strâmbe în colțurile baticurilor prinse la gât.

Revenind la faza de după cer senin și amintirea cu glume băbești cum zic, a fost ziua mea, iar iubitul meu m-a dus un pic departe de casă pentru surpriză.

Inițial nu m-am prins, când ne-am apropiat am sperat, când m-am prins am început să salt de bucurie, dar mai pe interior, așa, că poate nu aveam dreptate.

M-a dus la poligon de tir.

Să fiu sinceră, mă vedeam punând la pământ jumătate din pereții ăia și cel puțin un sfert de kilometru din ce-o fi fost în spatele lor, dar instructorul a avut răbdare și mi-a explicat cu răbdare pas cu pas ce trebuie să fac. Am ascultat ca tocilarii.

Evident, primul glonț l-am tras habar n-aveam precis unde și m-am întors interogativ către instructor să înțeleg dacă e bine ce fac. Omul a zis că am un instinct nativ să trag, mi-a arătat că e foarte bine și la remarca asta am simțit un sughiț al iubitului meu în spate, dar n-aveam timp să mă întorc, eu aveam treabă, domne! Stăteam serioasă. Completasem un formular serios, ce mama naibii!

În timp ce trăgeam restul gloanțelor, am înțeles și de ce e bine să fii sănătos la cap când ai o armă în mână, băi, pari indestructibil. Filmul Jocker a prins alt sens.

La final, iubitul meu i-a explicat instructorului că ăsta a fost cadou de ziua mea, la care omul s-a extaziat de-a dreptul:

– Wow, ce idee tare!… Asta e o chestie de care să îți aduci aminte toată viața, nu e ca un buchet de flori sau o cutie de bomboane de ciocolată pe care le uiți… pe bune, le uiți oricum!

Doamne, când am ieșit de acolo efectiv îmi venea să zbor, să-l pup, să mă cațăr pe el, aveam o stare de fericire de copil tembel. Toată adrenalina îmi exploda în vene, iar el nu știa cum să mă mai așeze pe un loc.

În timp ce le povestea mândru femeilor din cercul apropiat cât de bine am tras pentru prima oară, vedeam compasiunea lor vizavi de el:

– Omule, serios?! Eu stau departe de ea, tu nu.

La asta nu cred că se gândise :))))))