zburătorul ?!

A fost o noapte cu lună plină. M-am trezit din patul de paie din camera de la drum şi am plecat teleghidată în grădina din spatele casei.

Trec pe lângă aplecătorul în care doarme mamaie. Sforăitul ei acoperă pentru câteva clipe cântecul asurzitor al greierilor din iarbă.

Merg mai departe pe lângă coteţul în care găinile picotesc piuind uşor.
Câinii ies din cuştile lor cu zgomot de zale de lanţ târâte pe lemn. Le simt privirea uimită în ceafă.
Mijesc ochii spre zare, unde pădurea e luminată abundent de clarul de lună. Ghicesc în ea întunericul misterios, de care mă despart doar 200 de metri de câmp.

Dar eu am picioarele grele.. Nu pot să merg atâta drum.
Mai bine zbor.
Să zbor ?
Cum adică… să zbor ?!
Adică aşa…
Ce-ar fi să zbor ?

Şi păşesc greoi în iarba umedă fluturând mâinile a zbor.
După câţiva paşi mă ridic şi mă menţin în aer ţinând mâinile perfect întinse. Plutesc deasupra grădinii.

Câinii mă privesc încremeniţi ca leii de la baza templelor antice.
Vaaai, ce-mi place!…
Mă simt atât de uşoară !
Plutesc… în sfârşit plutesc !
Dedesubt simt lăstarele tinere de grâu cum se fâstâcesc şi se alintă vrăjite de vântul nopţii.

Dar pădurea încă e departe şi eu încă zbor pe loc ! Dau din mâini să pot avansa şi din ce dau mai repede, parcă mai greu înaintez şi mă enervează să dau în gol, parcă-s ţintuită locului aidoma unui zmeu, transpir aiurea, dau pătura deoparte şi…

– Dacă nu opreşti în clipa asta alarma de telefon, promit că o opresc eu. Definitiv. Şi nici că te mai duci la muncă azi !…