Pentru că mai e un strop și se termină perioada de prohibiție a pescuitului iar invitațiile de pescuială au început să apară, să vă povestesc până una-alta cum a descurs primul pescuit al fiicei mele.
Trebuie să spun de la capul locului că eu sunt un pescar exagerat de amator, unul care agață acele lansetei ba de partea din spate a nădragilor, ba de bălăriile din spate. De aruncat lanseta în apă nu mai vorbesc, la școală mingea de oină se oprea cât mai aproape de mine așa că nici lanseta nu are o rază foarte largă de acțiune în mâna mea.
Va să zică prefer undița, că e mai cuminte.
Din cauza mea, pe la 8 ani s-a pricopsit și fi-mea cu o undiță, de-aia mică, de 3 m lungime. “Asta ca să înlăturăm din start orice fel de accidente” – a lămurit tati privirea mea întrebătoare.
Acu’… mie îmi place să pescuiesc dacă mergem o gașcă mai mare, să fie trăncăneală, jocuri, râsete… Altminteri mă plictisesc . Drept care am încercat să las undițele în apă și să mă joc cu fi-mea.
Ce vorbești, nene?! Nu era chip s-o scot din ale ei ! …
– Lasă-mă !… Șșșșt… cred că mușcă ! (și stătea concentrată pe suprafața lucioasă a apei… )
Eu, nimic! Îmi tot făceam de lucru pe lângă ea…
– Auzi, tu ai venit să pescuiești, sau să mă enervezi pe mine ?
Moaaaamă ! …Ce m-am enervat! Păi ce copil e ăla care stă așa concentrat cu undița în mână când mă-sa se plictisește?!
Bineînțeles că tati o brava și o încuraja, drept pentru care m-am simțit în plus, și-atunci mi-am tras cozorocul șepcii până-n vârful nasului, mi-am luat undița-n spinare și m-am mutat mai departe de pescarii lu’ pește!
Și cum stăteam eu grămadă pe-un stufăriș bătătorit și mă gândeam la nemurirea sufletului că barem nu mi-am luat dracu’ o carte la mine că muții ăștia nici nu mai vorbeau, așa de porniți erau pe pescuială de parcă întregul nostru trai depindea de treaba asta…
…țipă fi-mea:
– Tati, l-am prins ! Ce fac ?!… Zi repede, că se zbate ! Aoleeeu !… Tati, vino repede că am încurcat guta !
Nenică, ce agitație pe ei, ce nebunie, scoate acul, uaaau, peștele e întreg, bravo fata mea, ia uite-l ce se plimbă în găleată…
– Tati, pot să-l păstrez ? Să fie pet-ul meu ?
– …Păi… da… dar o să moară repede, să știi !
– Haaai, tati, nu cobi ! O să-l cheme Nemo !
Deci pe primul peștișor îl cheamă Nemo. Și îl ia acasă, să-l crească ! Și dacă după ăsta urmează Micuța Sirenă, Doamna și Vagabondul, Regele Leu sau mai știu eu ce, ia să vezi cu ce miros de baltă o să mă distrez zilele următoare prin casă!
Norocul meu chior a constat în faptul că următorii au fost destul de cumsecade și-au crăpat până am plecat acasă.
Și ca să nu mai lungesc povestea, după două zile Nemo a murit.
Vaaai, ce jale !
– Nu, stai să vezi…el stă doar așa cu burta-n sus că doarme, Nemo n-a murit, nu-l aruncăm pe Nemo!
Măsa-mare déjà nu mai avea răbdare:
– Atunci îl pun să facă baie în wc, vrei ?
Fata se gândește puțin după care radiază exclamând:
– Daaa, mamaie, ce deșteaptă ești ! Bagă-l în wc și trage apa, că o să ajungă în ocean și Nemo o să trăiască ! Yu-huuuu !….Ce tare !
L-ai foarte fericit pe bărbatu-meu, mare pescar, cu postul ăsta. Oricum, faină poveste :)) Mama-ta a fost pe fază şi a împăcat copilul, l-a făcut fericit 🙂 Vezi, dacă n-ai bătrâni cumpără-ţi că-s deştepţi şi diplomaţi 🙂
🙂 da, bătrânii ăştia…
Of, şi tu ai perscar în casă ? Eu mănânc numai pui din cauza eşecurilor lui pescăreşti :)) Promite una şi vine cu alta
Dragă, al meu prinde destul de bine 🙂 Necazul e că eu tot pui prefer să mănânc :)) Ieri seară însă am mâncat o saramură de peşte, un vis! Din peştii prinşi de ei (că se duc cu gaşca). Eu însă nu apuc să merg să mă plictisesc, deşi, mi-ar plăcea dacă nu ar fi extrem de devreme sau toată noaptea, ca să ne mănânce tânţarii. Am ajuns la concluzia că pescarii preferă să se obosească cucăind, doar ca să se relaxeze :))
mie-mi spui ?!