cum spui povești

Păi da, cum spui povești ? Nu alea pentru oameni mari, că ăștia se obișnuiesc să asculte sau să ignore orice.

Cum spui povești unui copil ? Că nu poți să citești și gata. E ca și cum mi-ai povesti teoria relativității pe un ton calm… egal. Mă aștept să mă gândesc la orice altceva, asta în eventualitatea că nu adorm.

Deci te mai strâmbi, scoți onomatopee” îîî – iacs”, schimbi tonalitatea vocii astfel încât să fie clar, haios și atractiv.
Unii-s născuți să facă treaba asta, alții învață pe traseu. Când vezi că un orăcăit are ca efect hohote de râs, că o expresie șocată stârnește chicotele copilului, savurezi senzația minunată și îți dă aripi pe mai departe. N-ai cum să greșești.

Mneh… uneori poveștile aproape că rămân fără sfârșit.

Când îi spuneam fetei mele „Povestea porcului”, abia treceam de hopul cu „lasă bă, tăticule, că fac eu podul împăratului”- unde trebuia să fac o pauză să-și revină din râs că porcul vorbește- că ne înecam apoi la măritiș.

Nu reușeam să trec mai departe de faza în care fata împăratului se mărita cu porcul. Nu știu cum povesteam eu sau ce-și imagina ea, dar râdea în hohote , râdea de strâmba patul ( că uite, nici acum nu s-a îndreptat, a rămas săracul cu sechele de la „Povestea porcului”! ).
Mă cam stresa treaba asta, ea adormea până la urmă și eu nu mai terminam povestea.

Abia peste câțiva ani am reușit să o mărit pe biata fată și s-o plimb prin lume după prinț, dar tot e bine că am reușit !
Contează, nu ?!
Voi cum vă descurcați ?