priveghiul lui Vasile ( II ) – la intrare

Un puşti din lumea de la poartă se repede să-i deschidă uşa lui mamaie. Nici n-o deschide bine:
– Aoleoooooo!!!!! Băiatu meu!!!! Vasilică, un’ te’ai dus, maicăăăă ?!??!?!…..
În sfârşit văd şi eu unde am ajuns, mă isterizez şi ţip la mamaie:
– Taci, bre, ce dracu, mai ai puţin şi cazi în şanţul ăla ! Uite-te pe unde mergi, lasă urletele ! Stai să-ţi dau bastonul!

Se uită mamaie mai bine în bezna ceţoasă a nopţii:
– Da, făi, maică, ai dreptate ! Ia uite, ditamai şanţul aici !
Mă vede cotrobăind în maşină:
– Ai găsit bastonul ?

O ajut şi eu şi Mixu şi bastonul să treacă şanţurile, trecem de poarta cu steag negru şi cu icoană desenată pe el înfipt în stâlp de poartă şi ajungem în curte. Acolo, lume.
– Săru’mâna, Dumnezeu să-l ierte !
– Dumnezeu să-l ierte, maică !

Alături de sfeştnicul cu lumânări de la intrare sunt aşezate pe jos cutii cu nisip pline de lumânări, puse de oamenii din sat, care-l văd pe Vasile, ies afară, dar pare că nimeni nu crede că s-a dus.

Intrăm şi noi. Momentul zero.
Din hol, intrăm în camera unde e întins unchiul, într-un pat.
Mi s-a părut întotdeauna ireală lumina unui bec peste un mort înconjurat de flori şi lumânări. Dar unchiul meu nu era pe o masă în coşciug, ci în pat, de parcă dormea, cu mâinile încrucişate pe piept.

Mamaie nu intră cu toate kilogramele când vuieşte satul în liniştea nopţii :
– Băiatu’ meeeeeeeeeeeeu !!!!!!….. Vasileeeeee !!!!!!!!!!….
Proaspăta văduvă i se alătură:
– Soţioru’ meeeeeeeeeeeuuuuuu!!!! …. Vasilicăăăăăăăă !!!!!!!!!….

Mama intră în urma lor şi apucă să-mi şoptească, eu fiind în spatele ei:
– A murit fratele meu !
Şi după câteva spasme ale trupului îmi cade-n braţe şi dacă n-ar fi fost băieţii ăia pe margine n-aveam nici o şansă să o ţin, că mama are ceva greutate, iar eu n-am fost la sala de forţă în viaţa asta, mi-am propus să fac sală, dar în altă viaţă. Mixu rămăsese afară să discute conjunctura morţii ,pentru că nu-i venea să intre, pentru că Vasile nu era normal să fie mort şi acum mă chinuiam s-o ţin pe mama cu încă trei băieţi de-acolo, s-o scoatem afară şi s-o ducem în altă parte.

Restul a rămas să jelească.
Unul dintre băieţi era vărul meu ( mi-am dat seama mai târziu, dar nu mă interesa ) şi m-a îndrumat către altă cameră.

Am trântit-o pe mama pe un pat, am smuls geanta de pe ea şi am început să caut febril punga de medicamente. Mă uitam pierdută la medicamente şi tremuram ca un căcat sau ca piftia sau ce comparaţie vi se pare vouă mai ok, dar cert e că tremuram din toate balamalele şi murmuram ca nebunii : „pentru ce dracu-a zis că e ăsta?! o fi luat jumate din ăsta ?! care-a zis că e de nervi ?…. ăsta-i de inimă?? Doamne, ce seamănă ăsta cu ăstalalt, AMÂNDOUĂ-S ROZ !!!! Ce dracu’-i dau ?!?!?!”

O stafie de băiat s-a apropiat şi i-a dat mamei la nas cu ceva.
Mama a început să horcăie pe lângă tremuratul şi bâlbâiala pe care le presta deja.
Şi-atunci m-am prins:
– Băi, tâmpitule, îi dai cu oţet când se sufocă ?!?!?
Tâmpitul mi-a răspuns ca o umbră:
– Mmmă scuzaţi…Nu mai avem nasturi…

„Nasturi ? Ăsta-i tâmpit cu totul… Nasturi…. Nasturi….”
Şi dau cu privirea roată camerei în care eram cu mama. Pe toţi pereţii se sprijineau oameni cerniţi, plânşi, muţi. Oamenii care nu erau în camera mortului erau aici. Erau peste 20 de oameni şi ne priveau. Şi pe mine şi pe mama.
Ah, da, mama !

Adun medicamentele care mi se par ok, iau sticla cu apă şi încerc să o ridic pe mama de ceafă:
– Mamă ? Mami ?! Hai, te rog, ajută-mă… Înghite astea repede…. Mamă, avem o grămadă de spectatori aici, ascultă-mă bine şi înghite-le repede… MAMĂ, E URGENŢĂ !!! ÎNGHITE !!!
După ce o ud bine pe haine şi ea horcăie şi tremură, reuşesc s-o fac să înghită tot ce mi-am propus.

Mission accomplished….
Mă uit apoi la ăştia din jur atârnaţi pe lângă pereţi, mă simt ca într-o scenetă comunistă neagră şi proastă şi-mi vine s-o iau pe mama la palme să o ridic din pat, dar din păcate trebuie să aştept să îşi revină. Murmur ca pentru mine, că nu ştiu ce altceva să le zic:
– Dumnezeu să-l ierte !
Peste douăzeci de voci urmează vocea mea, ca ăia programaţi :
– Dumnezeu să-l ierte!
– Dumnezeu să-l ierte !…
– Dumnezeu să-l ierte….
„ĂhĂm! Aşa mergeţi şi la vot.”

O urmăresc pe mama, care pare că începe să-şi potolească tremurul şi încerc să fac o glumă bună:
– Cât pe ce să avem doi morţi în seara asta !
Nimeni nu râde. Nimeni nu plânge. Gluma mea se sparge în pereţii casei de ţară şi rămâne ca o proastă lipită de var. „Dă-o dracu’ de glumă morbidă, las’ să stea acolo dacă nu ştie să-şi facă treaba printre tăntălăii ăştia !”
Le urez ăstora în gând numai de bine: „Lua-v-ar dracu!”

Nu se mişcă nici unul, semn că dracu’ s-a hotărât că are stocul plin de tăntălăi.
Îmi aduc aminte: „nasturi…nasturi” şi mă loveşte revelaţia:
– Nasturii sunt medicamente?
Una din umbrele cernite îmi răspunde:
– Da, i le-am dat lu ţaţa Oiţa pe toate, că-i venea rău, nu ştiu ce i-om face dacă i-o mai veni rău…
Restul parcă sunt tablouri.

Mă apucă foiala. „Cum poa’ să stea ăştia atâta timp aşa, nemişcaţi ?!? Hai, mamă, hai că poţi ! Hai, că ai nepoţi acasă, revino-ţi măcar de dragul lor…”
Mama mişcă-ntr-un final, anemic:
– Mamă ?
– Mmmm…
Mă aplec şi îi şoptesc la ureche, dar şoapta mea sunt convinsă că are un mare ecou printre ăştia peste 20 de muţi lipiţi de pereţi aşa că zic dintr-o respiraţie:
– Mamă, e o grămadă de lume care se uită la noi, deci trebuie să te ridici repede.

O ajut să se ridice. Îi aşez ochelarii, ca să vadă că nu glumesc. Mama e total derutată:
– Ce de lume… ( râde trist şi se întoarce către mine : ) Îmi pare rău… ( îşi aduce aminte : ) Chiar a murit ?
– Poţi să te ridici, să ieşi în curte, la aer ? (îmi iau avânt, să fiu convingătoare: ) Ai mare nevoie de aer, crede-mă !!!
– Hai…

De data asta nu ne-a mai ajutat nimeni şi-am asudat s-o scot în curte. Am lăsat în urmă camera de tablouri umane, am scos-o pe mama în curte şi am dus-o val- vârtej apoi fierbând lângă Mixu meu :
– M-ai lăsat singură cu ăştia ?!?!?!?
I-a făcut rost de un scaun mamei şi după ce a aşezat-o mi-a şoptit:
– Dragă, unii din ăştia sunt neamurile tale ! ( mi-a văzut fierberea : ) Hoooo-pa-şa…. vrei să ştii de câte ori au trecut din cracă-n cracă verişoarele tale ? Se pare că tot satul e avid să povestească …

Deja dădeam în clocot, deci mi-a luat capacul:
– Bine, în afară de asta am aflat şi că l-au tras pe Vasile în casă când a căzut jos, cu toate că n-ar fi trebuit să-l mişte, iar când a venit salvarea, resuscitau deja un mort.
Mi se mai potolise clocotul şi a continuat:
– Ah, şi a zis mamaie „în nici un caz!” să nu vă las pe vreuna din voi la wc, dacă vreau să vă iau întregi de aici.
– ?!
– A fost ea şi s-a lămurit cum e. Deci voi n-aveţi voie.

– Şi eu cu mama unde mergem ?!?
Şi-a deschis larg braţele să-mi explice:
– Draga mea, aveţi peste 15 km de câmp până la următorul sat.

Îmi venea să râd… să plâng…
M- a luat în braţe.
I-am şoptit printre lacrimi:
– Mă, a murit Vasile…
– Da, mă fată, am văzut… Nu te mişca de pe umărul meu, dacă te vede mă-ta că plângi, o luaţi de la capăt şi iar stau ca prostul cu bolovanii ăştia…