tataie, când nu era aşa de bun

Era beat. Şi îşi aducea minte s-o înjure pe mamaie ca la uşa cortului, după care, în crescendo, să înceapă să arunce în ea cu tot ce găsea la îndemână, araci din vie, ligheane din curte, pari, orice era bun de bătaie. Şi mamaie fugea cât o ţineau picioarele cu copiii după ea. Norocul ei e că a făcut copii cam la 8 ani distanţă între ei, deci mici nu erau decât unul cu doi ani mai mic decât mine. Adică unchiul meu, da?

Din unchiul ăsta al meu nu se vedea decât buricul şi o încruntătură serioasă dacă te luai de nepoatele lui, aşa era de rău!
Şi cum spuneam, începea tataie show-ul de seară cu „fir-ar! facu-ţi! dregu-ţi!” şi mamaie o rupea la fugă, pe poartă. Unchiul meu şi eu (dacă mă nimeream pe la ei), fugeam grămadă după ea! N-am înţeles de ce fugeam şi noi, că practic, de noi nu s-a luat niciodată, dar noi fugeam ca proştii după mamaie, de parcă aşa s-ar fi rezolvat bâzdâcii de beţie ai lui tataie!
Şi pe şosea, unde să mergi?

Ne punea mamaie să adunăm nişte vreascuri uscate, dacă găseam şi un cauciuc vechi, cu atât mai bine, făceam un foc pe marginea şanţului, căutam porumb pe marginea drumului (din tarlaua altora, da?) şi puneam să coacem.
Şi cum arătam noi aşa, ca nişte neoameni la lumina flăcărilor, şi coceam porumb, mai apăreau şi alţi copii pe lângă noi, care mai mici, care mai mari…
– Sără mâna, tanti Caterino, iar te-a dat nenea afară din casă?
– Da, copile, să trăieşti, bună seara, ia un porumb copt, d-aicea!

Uşor-uşor se aduna o gloată de puştime pe lângă mamaie şi ne puneam la poveşti înfricoşătoare cu fantome care-ţi paralizează venele şi nu mai poţi să te mişti, cu draci sau morţi care dau din mâini sau râd, şi-o auzeam pe mamaie în toiul poveştilor că ne întreba pe mine şi pe unchiu-meu:
– Care vă duceţi să vedeţi dacă s-a culcat nebunu?
Noi o dădeam de pe unu pe altu, şi de frica fantomelor, şi de frica lui tataie, şi dacă vedea mamaie aşa, făcea:
– Hai, mergeţi amândoi!

Şi plecam ţinându-ne de mână să vedem dacă a adormit nebunul de tataie.
La poartă, ne uitam să vedem dacă i se aude gura, că tataie boscorodea până-l lua somnul. Şi cum în curte era şi vie pe araci, parcă toţi aracii se uitau la noi ca tataie, şi-odată făcea unchiu-meu:
– Aoleo, uite-l pe tata!
Şi fugeam amândoi ca proştii până-l întrebam:
– Da unde l-ai văzut, mă?
Ăsta se oprea şi se uita aşa… imprecis la mine.
– Unde l-ai văzut, mă, că eu nu l-am văzut?
Pe urmă se dumirea că parcă nici el nu l-a văzut, dar de ce să mai riscăm, nu mai bine ne întoarcem la mă-sa?

Când ne întorceam, numai bine că ăştia încingeau jocuri de cărţi, şi-ăia mai mari îi învăţau pe-ăia mai mici, şi mai făceau şi mişto de ei, şi să te ţii gălăgie şi ofticături la miez de noapte pe porunci!
Dacă vedea mamaie aşa, se ducea tiptil să verifice teritoriul curţii, şi-apoi ne chema acasă şi spărgea gaşca:
– Hai, hai copii, că e târziu, hai şi pe la casele noastre !
„Ooooo!”, „ da de ce?”, „da nu putem să mai stăm puţin?”, „hai, tanti, că nu-i târziu!”…

Hm!… Copiii care se întorc pe strada aia, încă o salută şi se opresc să vorbească cu tanti Caterina, chiar şi după atâţia ani de zile!