cu moartea la uşă

Eram de-o şchioapă când am auzit-o prima dată pe mamaie că tataie nu mai are mult şi moare.
La vremea aia chiar am crezut că n-o mai duce mult, săracul!

Când am mai crescut, am înţeles că de fapt mamaie îşi făcea curaj că odată şi-odată i se termină tot chinul, şi când eram mai convinşi că nu mai vrem să trecem pe-acolo să-i vedem scandalurile, ne zicea mamaie râzând, la poartă:

– Lasă maică, nu mai e mult şi moare, ia să vedeţi voi! Dă-l încolo de nebun, ce? Voi veniţi la mine, nu la el ! Şi când o muri, mă îmbrac în mov, fac buzili cu roşu şi mă fac permanentă la păr, ia să vedeţi!

Asta pentru că toată viaţa a făcut-o tataie în fel şi chip, şi mamaie umbla numai cu basmaua-n păr şi de nervi îşi tăia părul din coadă pe ascuns, în faţa oglinzii, direct din părul strâns! Apoi, când bărba-su o întreba de ce nu-i creşte părul de e coada aşa scurtă, ea zicea: “Nu vezi, mă omule, că nu creşte, dacă nu creşte, ce să-i fac?”

În ultimii doi ani, când tataie a stat mai mult bolnav şi i s-a întins o cangrenă în tot corpul, nimic nu-i intra în voie, şi parcă mai rău era! Se săturase mamaie !
Şi-i vine rău lui tataie într-o zi, cu părinţii mei de faţă. Tataie tot zicea că îi e rău, dar el mereu zicea că nu mai poate şi că-i e rău!

Nu trece mult şi-odată se întinde tataie pe spate, cu ochii mari, horcăind.
Mama sare repede pe el, speriată:
– Tată, tată, respiră tată, dă mă apă, dă mai repede, dă oţetu’ ăla, dă alea de inimă!

Tata la atâtea comenzi cred că i-a dat şi furazolidoane de frică!
Mama-l freacă pe tâmple, dă cu oţet, îl ia la palme, îi aruncă pe gât nişte pastile, şi când se uită-n dreapta ei, o vede pe mamaie calmă, cu o lumânare aprinsă în mână. Îi sare ţandăra mamei:

– Ce faci, bre, cu aia-n mână?!?!
– Cum adică, ce fac? Păi vrei să moară fără lumânare?
– Ia dracu’ lumânarea aia d-aici! Aţi sunat la salvare?

Mamaie şi tata se uită lung unul la altul.
– Cum mă, n-aţi sunat nici unul?!
– Am căutat lumânare, maică, dacă nu eram pregătită?…
– Şi tu?! (ţipă mama la tata)
– Ai zis să-ţi dau aia, aia, aia, acu vrei să mă mai gândesc şi la salvare?!? Tragi ca nebuna de el şi crezi că-mi mai merge mintea la salvare?!? Uite, că l-ai salvat!

În timpul ăsta deschide tataie ochii.
Mamaie, oftând mai mult a pagubă decât a uşurare:
– L-ai întors de la groapă, maică…