bunicul III

Michelle ne mai povesteşte o tură despre bunicul, după prima şi a doua parte.

Când venea toamna era o fericire că aveam de cules via şi de spart bostana (adică de cules pepenii de la bostănărie). Când se spărgea bostana se mânca în ziua aia de dimineaţa şi după masa de prânz numai pepeni. Se făcea masă mare şi după aia pepeni până rămânea o găleată de sâmburi…o galeată de sâmburi, bre! Porcii deja îşi capitonau coteţul cu cojile de la pepeni şi îşi puteau face drumeag de la coteţ până la gard tot cu coji. Vaca săraca întorcea capul când vedea cojile. Rodea ce rodea la ele şi după aia le dădea cu botul la o parte. Ţin-te burtă că a înnebunit fundul! – vorba bătrânilor…dar cui îi mai păsa? Dimineaţa în loc de ceai era pepene, dacă-ţi mai era sete mai spărgeai un pepene şi aşa o ţineai până se terminau pepenii. Dacă-ţi era de acreală te suiai in corcoduş, dacă-ţi era de mai dulce aveai caisul. „Coană, ai facut caisată, gem, dulceaţă, compot…să ai să pleci la băi când te-o apuca zdrăngănelele!” îi zicea bunicul lui Coana Mare. Coana Mare ţinea borcanele cu dulceţuri şi compoturi încuiate de noi, dar cui îi păsa,  că noi tot le dibuiam şi le arătam bunicului care zicea: „Mănâncă tăicuţă, că dacă vine nebuna îi spun că le-am mâncat eu”….Coana prefera să se strice decât să le dea copiilor.  Venea Coana Mare şi băga inventarul după care bunicul îi băga într-o pungă cămaşa de noapte şi două borcane de zacuscă şi zicea: „Ia du-te tu diseară la băi, că iar te-ai încins!”

Ea se calma instant. Era ceva femeia asta!!

Seara se stătea la foc pentru un porumb copt pe jăratic şi cartofi copţi pe care puneam unt şi sare. Şi acum când îmi amintesc parcă mai pot desluşi ceva din dulceaţa porumbului. Mai fac şi acum, dar parcă nu are gustul de la bunicul meu. Mâinile lui întorceau cu dragoste toate legumele alea pentru nepoţi şi cernea un strop de gingăşie cu o boabă de umor şi gustul era altfel. Ce conta că eram toţi plini de negreală pe la gură, ce conta că ne spălam la lighean sau că miroseam a foc de tabără când ne duceam la culcare! Zilele alea nu o sa le pot uita cât oi trai!

Ne-am trezit într-o zi cu telefon de la bunicul. Am crezut că s-a întâmplat ceva rău pentru că pe vremea aia el dădea telefon din satul ăla de la poşta care avea o centrală de prin timpul războiului, ceva ce poate prin filme aţi văzut. Una bucată de telefon cu un receptor greu de-ţi cădea mâna şi se făcea legătura printr-o manivelă cu un oraş apropiat care lega satul de Bucureşti. Şi auzeai câte una cu glasul piţigăiat: „Aloooo!Bucureştiuleeee! Aici Lehliuuuu! Aveţi legătura cu…(satul respectiv)!” Şi oricum trebuia să urli să audă vecinii de pe verticală şi orizontală ca să te audă bunicul, care şi el la rândul lui urla de auzea juma’ de sat. Şi mă rog, printre urlăturile de la bunicul şi întreruperea centralistei care la 2 minute intra pe fir şi întreba „Vorbiţi?” am înţeles că i-au disparut tacâmurile lui Coana Mare şi că numai noi, copiii, de nu le-am fi rătăcit pe undeva, că nebuna urla că le-am fi furat. Ne-au luat părinţii la puricat: „Băi, voi aţi înnebunit? Şi aşa aia e dusă şi crede că ne ducem acolo s-o jefuim, acu’ ce naiba aţi făcut cu tacâmurile?” Noi…neam. Nu ştiam nimic şi chiar ne întrebam ce drac de tacâmuri avusese aia, că noi mâncam la masă cu linguri de lemn în străchini de lut şi împărţeam între noi un cuţit din când în când atunci când ne tăiam înca o felie de pâine. S-au scremut ai mei să ne descoasă vreo două zile până am ajuns la ţara şi bunicul era singur în ogradă şi liniştit împacheta la frunze de tutun. „Bre, unde-i Coana Mare s-o întrebăm ce tacâmuri a pierdut, că le cumpărăm noi, îi dăm banii, dar să ne spună măcar cum aratau, că poate le gasim!” Bunicul era zen:”Las-o, bre, că-i la băi!” Mama:”De ce –i bre, la băi? Ce a mai făcut?” Bunicul: ” Lasă, taică, că nu era vorba de tacâmuri..pierduse asta a ta mică, nişte cuţite ruginite prin iarbă, alea de ne răzuiam la uşa de noroi şi Coana Mare a spus că i-aţi furat cuţitele şi eu om bătrân mă pun la mintea ei şi am crezut că i-a luat tacâmurile din casă” Mama:” Păi are asta bătrână tacâmuri?” Bunicul: ” Are, bre, de-alea de alpaca şi le freacă cu cenuşă o dată pe an, primite de la mă-sa zestre…da’ cine crezi că a mâncat cu ele vreodată…eu mănânc cu lemn că nu mai are ciorba gust dacă mănânc cu tabla aia! Acu’ am trimis-o la băi să-şi revină. Păi mă face de râs pe mine în sat că-mi vin copiii de la Bucureşti să o fure pe ea?”

Maică-mea s-a enervat atunci şi pe bună dreptate, dar când ne-am trezit cu ea la poartă spăşită, mama nu i-a mai spus nimic.

La altă săptamână imediat după asta maică-mea s-a dus să-i văruiască camerele bune şi doar a rugat-o să-si bage hainele într-un sac, ceva, că de restul se ocupă ea. A ieşit  circ: „Ai venit să-mi scoţi casa cu fundul în sus! Vreţi să mă daţi cu sacul de haine pe poartă afară! Am şi eu dreptul la casa asta că doar îs căsătorită cu tac-tu’…..”  Bre, da’ nu-i mai dădeai rând şi mai auzeau şi vecinii. Bunicul iar a căutat o pungă în care i-a pus cămaşa de noapte şi a trimis-o la băi până a zugravit  mama casa. După ce a zugravit mama casa, tata s-a dus să o ia de la băi. Coana Mare a ţinut la tata….am rămas uimită să aflu asta după ce tata a dispărut. Era singurul cu care nu te puteai certa şi singurul care căuta să vadă unde-i buba şi avea acel ceva care face pe toată lumea să uite de unde a început certa sau care-i motivul real. Coana Mare era altfel cu tata! Aia e! Fiecare om îşi are slăbiciunile lui şi tata probabil îi ştia slăbiciunea şi nu profita, dar ştia cum să o ia.

Restul, în altă povestire!