cu dacia la mare 3

– episodul 3 –

 

Uşor-uşor am reuşit să mâncăm kilometri întregi de asfalt din autostrada aia. Mai greu era când trecea câte o namilă de tir pe lângă mine, făcea un vânt de simţeam că-mi dezbracă maşina de tăblărie, dar mă ţineam bine de volan, măcar cu el să rămân!

La ultimul popas al autostrăzii ne-am oprit să mai turnăm o gură de cafea. S-a trezit şi fata mea din somn şi a coborât în parcare alergând către mine:

– Maaaami, ce dor mi-era de tine!

– Şi mie!… mi-am luat copilul în braţe dârdâind serios. De răcoarea nopţii, de emoţii, de oboseală, de… de toate.

Ne-am dezmorţit oasele regulamentar, mai puţin tata şi soră-mea care se legaseră bine pe locurile lor, nu se mai dădeau  duşi de-acolo. Când am urcat înapoi în maşină dârdâiam cu mult spor zguduind toată maşina, astfel că Blackie practic dădea cu capul de uşa lângă care stătea. Eu dâr-dâr, căţeaua zbang-zbang, s-a supărat soră-mea:

– Du-te şi aleargă o tură de parcare să te încălzeşti.

M-am uitat de-a lungul parcării unde nişte şoferi tirişti tatuaţi mâncau sendvişuri pe marginea bordurii. Şi eu să alerg pe lângă ăştia, huh? Zic:

– Lasă, că mă încălzesc pe drum…

Şi dacă pe autostradă am stat în priză la viteză mare, când au început satele şi curbele a început să mă ia şi pe mine toropeala. Îmi era atât de sooomn!…

Aş fi dormit cu toată huruiala de uzină industrială a maşinii mele, aş fi dormit de ar fi fost apocalipsa, aş fi dormit cu orice chip, în orice context şi-aş fi făcut un sfooooorrr!

– Khe, khe! tuşeşte tata delicat în dreapta. Mă, vezi că ai făcut coloană de maşini în spate, sunt vreo 2 kilometri de când îi chinui pe ăştia!

Am căscat trosnind maxilarele înfiorător:

– Lasă, tată şi dacă se face coloană de maşini în spate, ce? Ai văzut câte accidente se petrec în satele astea, mai bine să stea după mine decât să alerge ca nebunii şi să se priponească în şanţuri!

Nu termin bine de zis, că cel din spatele meu începe să dea semne de nerăbdare: claxoane, flashuri de lumini. Mă uit în bord, îi dau un pumn ca să îşi revină acele indicatoarele de la ceasuri şi văd că circulam cu viteza legală. Mă adresez cretinului din spate:

– Du-te, bă, dreacu! Eşti odihnit, ha?

Ăla, nimic! Făcea ca vikingii la luptă. Nu mă enervau claxoanele – că abia le auzeam din cauza zgomotului din maşină – cât flash-urile de lumini, care mă orbeau de-a dreptul. Îi fac un semn de dragoste cu degetul mijlociu, în dreptul oglinzii mele retrovizoare, ca să vadă dobitocul.

Ăsta se enervează şi încearcă să mă depăşească pe linia continuă. Mă enervează şi accelerez maşina:

– Ia încearcă dobitocule să mă depăşeşti!

La faza asta am simţit cum crapă de spaimă mânerul de care se ţinea tata.

Mi-am luat seama şi l-am lăsat pe cretin să treacă, claxonând ca o turmă de bizoni pe lângă mine. Ca să decongestionez puţin atmosfera, îl întreb pe tata:

– Cred că fi-ta doarme, de nu mai zice nimic!

– Slavă Cerului! răsuflă tata. Las-o să doarmă, că de când trage săraca de lesa căţelei! Chiar aşa, căţeaua ce-o  face, că nu o văd?

Şi se uita lung, în întuneric, să vadă căţeaua. Zic:

– Nu mai căuta, tată, căţeaua. Cred că a omorât-o, să nu se mai chinuie!

 

episodul 1

episodul 2