Nu știu când ați plecat voi de-acasă, când ați început să umblați singuri pe drum, când v-ați rătăcit prima oară. Dacă stau să mă gândesc, eu nici nu cred că m-am rătăcit vreodată, dar erau alte vremuri, alt trafic pe drum, prima chimistă a țării** vorbea despre codoi*și daciile se cumpărau pe economii , mâncând biscuiți.
Acum, alt trafic. Nu trec 2 luni fără să nu primesc un telefon de la fi-mea:
– Mami, am luat tramvaiul cutărică, am trecut pe sub un pasaj, nu știu unde sunt.
Nu știu cum vă simțiți voi, dar eu, ca părinte, mai ales părinte de-ăla de fată, am accese de deconstipare acută, mă apucă brusc căcarea și abia mă abțin să nu mă desfășor, pentru că trebuie să stau pe metereze:
– La ce stație ești? Ce clădiri vezi?
Îmi spune. Mai cu cunoștințele din dotare, mai cu un google maps, o scoatem la liman. Toate ca toate, dar când începe să-mi spună ce sucursale de bănci sau farmacii vede prin preajmă, aș bate-o. Serios. Adică te rătăcești, toate bune și frumoase nene, dar destul! Nu-mi spune mie ce bănci sau farmacii sunt în zona în care te-ai rătăcit, că astea-s ca pecinginea în București, da?
La momentul ăsta, la care vorbim, am ajuns la concluzia că e bine să se rătăcească prin București, altfel n-o să învețe niciodată drumurile.
M-am obișnuit.
Mai crunt e când primești alte vești, de genul : mami, mi s-a furat telefonul. A avut prezența de spirit să caute repede un polițist care să mă sune și să-mi spună care e treaba, că măcar n-a fost bătută, ea n-a pățit nimic și unde pot să o găsesc pe fi-mea. I-am iertat atunci copilei toate rătăcirile, pentru că s-a descurcat admirabil.
Eu în schimb cred că o să umblu cu un tub de saprosan în geantă, doar așa, pentru orice eventualitate.
Voi vă mai rătăciți? Că eu da, numai că n-o sun pe mama. Șșșșșș….
——————
*codoi= dioxid de carbon (CO2)
**prima chimistă a țării = tovarășa Elena Ceaușescu (nu vă mirați că explic, am colegi născuti în 1995!!!! )
Da, inca ma mai ratacesc… In mod special cand merg la mama in Dr. Taberei. Si mai ales de cand cu santierul ala pentru metrou… Nu o mai sun pe mama sa o intreb pe unde tre’ sa merg , da’ bag repede google maps… si ajung eu intr-un final.
Aveam o nașă acolo, mereu mă rătăceam printre blocurile alea vechi. Acum cred că s-a mutat la Bellu nașa mea, dar nici acolo nu prea mă descur pe alei…
si eu am probleme cu simtul orientarii: cand plec undeva imi fac und esen, scriu strada x, a 2a la dreapta pe strada y, etc. . O sa ma inscriu in activitati de copii: curse de orientare prin oras/padure. Intr-o zi o sa invat si pe asta…
Femeile cercetași. Hm, ce idee!
De la un timp nu ma mai ratacesc. Surprinzator mi s-a dezvoltat simtul orientarii care nu mi-a putut fi indus de nicio practica geologica si nicio deplasare in teren. Am ajuns acum sa nu stiu unde sunt, dar sa stiu cum sa ajung unde vreau sa ajung. Sa fie de la sarcina ? Poate se cumuleaza creierele :))
In curand o sa vina insa vremea sa-l las pe fi-miu singur pe strada. Nu cred ca o sa-mi iau Saprosan, ca nu folosesc, insa o sa am un stoc bun de Imodium. Deci te inteleg mai bine decat as vrea.
Eu știam că femeile rămân cu un neuron în timpul sarcinii, iar ăla se concentrează pe copil, nu pe orientare :))
Nu m-am ratacit si nu ma ratacesc. Am un simt al orientarii destul de bine dezvoltat, tinind cont ca nu aproximez distantele si imi ia cateva secunde sa-ti spun care-i dreapta :))) Ce-i drept e ca, intr-un oras ca asta unde sed e al naibii de greu sa te ratacesti. 🙂 Toate drumurile duc in centru :))) Nu stiu cum m-as descurca in Bucuresti 🙂
In alta ordine de idei, chiar e cumplit sa ti se rataceasca copilul. Doamne apara si pazeste atat copiul ratacit da’ si parintele!
aaaa, eu nu stiu care e stanga si care e dreapta! o fi o problema? 🙂
Sigur nu se moare din asta :)))
Îmi amintesc că noi îl pierdeam des pe fratele meu când era mic. De fapt se pierdea el … poveste lungă. De pierdut m-am pierdut şi eu o data, la puţină vreme după ce m-am mutat în Deva. Totuşi m-am decurcat, oraşul fiind (deşi mai mare decât Miercurea-Ciuc) mic comparativ cu oraşele mari cum este şi Bucureştiul. Pe de altă parte – tatăl meu care a fost multiplu campion la orientare turistică în aniii 1970-1980 – ne-a învăţat cum trebuie să ne orientăm, principiile de bază. Aşa am reuşit să ies şi eu de pe unde mă înfundasem. Nu ştiu însă cum m-aş descurca în Bucureşti. Cred că vagile urme de orientare pe care le am nu sunt suficiente acolo :)) Este interesant că recent am văzut pe net dintr-o emisiune de George Buhnici care prezenta ILikeIT şi vorbeau tocmai despre cum tehnologia poate fi de ajutor la găsit copiii rătăciţi. Principalul este ca – atât copilul cât şi părintele să dispună de smartphone şi de ceva programe speciale.
http://stirileprotv.ro/ilikeit/smart-things/ilikeit-cum-pot-parintii-sa-foloseasca-tehnologia-pentru-a-si-gasi-copii-rataciti-localizare-cu-o-precizie-de-2-metri.html
Dar ca părinte te înţeleg – cred că instantaneu aş avea aceiaşi reacţie la panică. Mă bucur că noi, în provincie avem cu o grijă mai puţin. Este destul să-mi amintesc cât am fost de panicată când fiica mea, când era copil de clasa a II-a, a venit cu o întârziere de 4-5 ore de la şcoală. Asta, ţinând cont de faptul că şcoala fiicei mele era la 4 minute distanţa de mers pe jos. Eram îngrozită şi toate scenariile posibile mi-au fugit prin minte. Am căutat-o peste tot, am întrebat la telefon pe totţi prietenii de care ştiam. Nu m-am gândit că a mers la un coleg (unde nu fusese până atunci) să se joace pe calculator. Am îmbătrânit 5 ani în cele 4-5 ore.
Deci trebuie smartphone.
Da, am cam albit de când se orientează fi-mea prin București. Cred că am și câteva riduri…
Nu ma mai ratacesc de mult timp. Bine, ar fi si greu in minunatul Pitesti in care locuiesc 🙂
Nici eu nu mă rătăcesc la mamaie. E o singură șosea 😀
Cand merg singura, nu, deloc! Cand trebuie sa-i conduc pe altii, incurc si strada pe care stau. :))))
Ah, e crunt dacă stau de vorbă pe stradă! :))
Mamă! Cred că mi-ar sta inima să mă sune copilul că nu știe unde e!
De mine nu mi-e teamă. Merg înainte că undeva tot trebuie să fie un capăt! 🙂
Uite așa o să meargă copilul tău înainte, iar tu ai să te obișnuiești! 😉