“ Eu am numai trei picioare”…așa începe poezia“Cățelușul șchiop”. Ce nu înțeleg eu, e de ce mi se adresează semenii astfel:
– Ce faci, cățelușu’ șchiop?
În primul rând că eu merg, pentru că am mâna ruptă și nu vreun picior, ducă-se pe pustii! Până când nu apare o poezie cu căței care își rup mâinile, nici nu mai vreau să aud de câinele ăla șchiop, m-am săturat de el până-n gât!
E bine totuși că mi se sare în ajutor cât de cât acolo, gen: stai să-ți pun sacoșa asta cu greutăți pe umăr, ah, voiam să vă dau locul dar văd că nu aveți decât mâna ruptă.
Sau cer eu ajutorul. Enervată de petele de ceai rămase pe cană și cărora nu le dădeam de cap:
– Îmi speli și mie ceașca, te rog?
A stat clipe luuungi și bune uitându-se lung la mine. Până când și-a dat seama că nu mă refeream la vagin.
Ce prezumtii, dom’le 😀
Eu cred ca, de fapt, lungimea uitaturii era data de inconsecventa definitiei folosite: arati o cana de ceai si-o numesti ceasca… hmm 😛
Uite-asa baga unii populatia-n ceata 😀
Masura e relativa. O ceasca de cafea poate arata ca o cana. Asa cum sunt oameni care arata ca gorilele 😀
Nu recunosc nimic 😀
=)))))))))))
Si tot n-am inteles ce voiai sa insinuezi cu “catelusul schiop”????
Nimic legat de picioare, stai blând.