După violență (14)

Vine coordonatoarea și ne spune:

– Fetelor, a venit un bărbat…

Pe hol chiar se auzea o voce masculină. PANICĂ, PANICĂ, PANICĂ, ni se auzeau bubuiturile inimilor prin urechi. Probabil și pe chipurile noastre se citea ce simțeam, că poate e prostul din dotarea proprie sau prostul din dotarea alteia, deci a adăugat disperată:

– Nuuu, nu vă alarmați, este electricianul nostru!

Noi tot n-am respirat niște secunde bune.

În fine, s-a dus și panica asta…

Sunt nițel supărată pentru că sunt câțiva apropiați care îmi spun bulșituri de gen: fii tare, fii optimistă, nu mai gândi la ce e mai rău (de parcă ei ar ști ce înseamnă să fii optimist și să lași garda jos cu o bestie de-asta) , dar pe de altă parte ei sunt atât de optimiști încât se feresc cu grație de drumurile mele. Hm! E cam râsu-plânsu asta. Nu i-aș pune într-o situație de criză de dragul meu, ba chiar dimpotrivă, prefer să îmi mănânc creierii singură decât să duc povara de a afecta pe cineva ca să-mi fie mie bine. Doar că nu-mi plac de nici o culoare cuvintele mărețe.

Cred în puterea exemplului. Chiar dimineață vorbeam cu fiică-mea, că practic ea a crescut lângă tatăl meu până la 16 ani. Tata n-a fost niciodată genul de om care să vorbească mult, să ne învețe ce să facem și cum să facem, să ne țină teorii interminabile despre viață and so on. Nup. În schimb din punct de vedere etic, a fost un om jos pălăria! Practic noi am învățat de la el ce am învățat pentru că a fost un exemplu. Pentru că 10.000 de discuții nu fac ce poate face exemplul zilnic. Îmi spunea fata că îi pare bine că l-a cunoscut pe tatăl meu, pentru că acum, fiind mare, face diferența între un om și un animal ca tac-su. Măcar atâta e bine.

Am găsit-o pe Z în cameră foarte tristă. Bărba-su i-a dat mesaje astăzi că i-a cumpărat dulapul pe care și-l dorea de multă vreme și nu știu ce altă mobilă prin casă, chestii pe care i le promite de câțiva ani. I-am spus că dacă vrea acasă, să mai stea măcar o săptămână, o să fie o femeie bogată și o să aibă tot ce și-a dorit până atunci. Poate-i cumpără dracului și un iaht! A început să râdă și să plângă cu muci în același timp. Știe că poate iar s-o dea afară în frig îmbrăcată doar în hainele de pe ea și apoi să spună poliției că e ieșit ea de nebună așa în stradă.

– I’m a big girl, I can’t cry like that.

– Ba da, soro, poți.

A venit coordonatoarea la mine să mă întrebe:

– Să vă dau  veste bună sau o veste care nu credeți că e bună?

Am întrebat-o la rândul meu:

– La ce instanță trebuie să mă prezint și când?

– Mâine…

Nu m-am panicat, doar am început să mă scarpin. Uitasem de obiceiul ăsta, mi-am dat seama abia după ce am zgâriat ca lumea câteva porțiuni de dermă. Z și-a șters mucii, apoi mi-a întins niște cremă de-a ei când m-a văzut scărpinându-mă.

Acum nu mi-e teamă,  sunt la adăpost. E noapte, ninge așa cum i-ar plăcea și lui tata, aici e cald, copiii au mâncat cina și apoi plăcinta cu mere pe care le-a trimis-o o prietenă de-a mea, iar acum se zbenguie fericiți și gălăgioși, nu vor să audă de culcare.

Sunt curioasă dacă dorm la noapte, de câteva nopți dorm din ce în ce mai puțin. În ritmul ăsta aș putea să mă încurc cu Batman, am face echipă bună nopțile (ca apărători ai dreptății, adică).

Sunt curioasă cum o să mă simt mâine pe drum. Sunt curioasă dacă vine și el. Și dacă și-a pus niscai prieteni să îl ajute să pună mâna pe mine ca să stăm un pic de vorbă. Dacă mi se va aproba ordinul de protecție și dacă îl va respecta. Și pentru cât timp, pentru că elementul surpriză e specialitatea lui, se pune mereu în locul celuilalt, dar doar atât cât să știe să-l manipuleze, nu și să empatizeze.

Sunt curioasă dacă o să am destui nervi să trec peste chestia asta, mai ales că mi-am propus să merg până în pânzele albe ca să scap de el.

Hai, să fie cu noroc!