Păi stă bine în fotoliu, la televizor.
În realitate, e mai greu, în sensul că în fiecare an fac o sumă considerabilă de piroane fâţâindu-mă de pe un picior pe altul până când începe parada, după care ridic gâtul ca un struţ peste marea de lume să pot să văd ceva din defilare. În general îmi plac tancurile, pentru că reuşesc să văd partea de sus a lor.
În toată afacerea asta n-am avut decât o bucurie de-a lungul anilor: faptul că pe că fata mea a ţinut-o taică-său pe umeri, să poată vedea. Şi bineînţeles că fotografiile au căzut tot în grija ei, pentru că avea o panoramă mai mare. Şi s-a întâmplat să surprindă mai mult lumea din jur decât obiectul paradei, şi vai,e creepy! O privelişte atât de rece, cu oameni degeraţi, îmbrăcaţi în negru-gri, respirând aburi mari de frig, de te întrebi câtă dragoste de semeni au avut cei care au votat sărbătorirea zilei naţionale pe 1 decembrie !
De obicei, după bucuria de a vedea pe viu o paradă militară, zac două săptămâni să-mi iasă frigul şi răceala din oase.
E primul an în care am reuşit să-mi vrăjesc copilul să ne relaxăm şi noi de ziua României. Argumentul forte a fost că tati nu mai poate să o ţină atâtea ore pe umeri, că fata e aproape cât el de lungă!
Care aveţi copii mai mici… spor la creat piroane !