pe lângă bloc ( I ) – la demolări

By | 2012-06-19

Pe vremea când învăţam 6 zile pe săptămână şi mergeau oamenii să ia Paşti de la biserică la 6 dimineaţa după ce lucrau de Înviere în schimbul de noapte…

a, v-am plictisit ?

Dar pe Ispirescu l-aţi citit când scria ditamai paragrafu cu poveşti de pupat lupii-n bot cu mieii şi aruncat puricele potcovit în cer sau cînd făcea răchita micşunele, nu ?

Ei bine, eu nu spun poveşti acum.
Chiar învăţam 6 zile pe săptămână , iar sâmbătă seara şi duminica se puneau toate cap la cap pentru noua săptămână.
Staţi aşa să ne înţelegem, se puneau cap la cap de către părinţi, pentru că noi, copiii, eram… cercetaşii Bucureştiului „epocii de aur”.

Practic, ori de câte ori dădeam buzna pe uşă să ies afară, auzeam ţipătul ars al mamei:
– Încotro ?!…
– La demolări !
– Iar ?!
Zburam deja un etaj, ca nu care cumva să mă cheme înapoi. Blocul nostru era nou şi pe lângă noi creşteau altele.

Se demolau case vechi, bătrâneşti şi mutau oamenii în blocuri în timp record – credeam eu. Printre dărâmături găseam fel de fel de minuni lăsate de oameni în urmă şi făceam povestea casei de sub picioarele noastre în funcţie de resturile de tablouri, cratiţe, preşuri, sobe, reviste sau vopseaua de pe pereţi.
Era campioană la croit poveşti ! (asta aşa… că veni vorba)

Am rupt exagerat de multe perechi de sandale în perioada aia străduindu-mă să nu-mi rup gâtul în demolări, de i se acrea lui tata să coasă, lipească sau să cumpere sandale.

Şi când ziceam că gata, nu mai merg acolo ! …
– Da, măi tată, dar să vezi, s-a încins o leapşă pe bucăţoaiele alea de pereţi din demolări !…
– Da, fata tatii, n-ai tu nicio vină ! Aşadar …adio iar, sandale !…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *