femeile sunt… detalii

By | 2014-04-25

Ştiam de la o fostă colegă cum e să fii să femeie şi să ai spirit de orientare pe drum. Practic plângea după un week-end, că a vrut să ajungă la nunta verişoară-sii, gătită, parfumată şi cu plicul de bani la purtător, şi n-a reuşit să ajungă pentru că nenea de la răscrucea 3 de uliţe şi-a vopsit gardul din verde în albastru. Eh, din cauza schimbării culorii acelui gard, biata fostă colegă-mea n-a reuşit să ajungă unde trebuia.

Atunci am râs.

Între timp am luat şi eu carnetul şi am văzut cum e să nu-l vezi pe tac-tu pe stradă pe trotuarul din dreapta – ca şofer începător vorbesc – apoi cum e să fii femeie şi să conduci.

(Încă sunt convinsă că dacă dispar anumite păduri din drumurile mele, s-ar putea să am o mare cădere nervoasă.)

Una peste alta, îmi învăţ şi eu fata cum să ajungă la profa de meditaţii. O luăm pe străduţe, îi explic  ce e aici, ce e pe stânga, bag şi nişte amintiri din copilăria mea doar-doar s-or lega elementele în creierul ei. Mergem pe un drum, ne întoarcem pe altul, ca să priceapă cum e traseul .

După câteva zile mă sună ieşind de la profă:

– Mami, ce m-am speriat!

(În atâţia ani de zile am învăţat cum să amâni momentul în care te ia căcarea de frică atunci când se întâmplă ceva cu copilul, aşadar răspund calm, chiar dacă în clipa aia mi s-au perindat prin faţa ochilor rătăciri de drum, pedofili, onanişti, hoţi, grupuri de adolescenţi drogaţi : )

– De ce te-ai speriat?

– Ştii că la intersecţia aia era chioşcul ăla alb de ziare?…

– Da, şi?

– L-au ridicat, măi mami! Ştii cât m-am învârtit până mi-am adus aminte a doua variantă de drum?!

„O să fie femeie!”

– Şi-acum unde eşti? întreb eu.

– Ah, am ajuns acasă!

Respir!

O, da! Respir…

 

0 thoughts on “femeile sunt… detalii

  1. Cuvânta

    Zici ca orientarea asta spatiala fenomenala e in familie, ha? Eu o mostenesc de la ambii parinti, la fel de fara permis auto ca si mine…

    Reply
    1. mixy Post author

      La noi e mai grav, că unii au şi permis. Ştii cam câtă benzină se consumă într-un drum rătăcit?

      Reply
  2. ady

    Dl tata personal e barbat si conduce de vreo 16 ani. Nici acu nu vede pe nimeni si nimic pe trotuar, nici macar pe nevasta-sa. 🙂

    Reply
  3. dush

    se vede ca am crescut in padure :))) pana acu nu am reusit sa ma pierd nicaieri pe unde am fost. Si imi place sa iau orasul vizitat la bocanc, dimineata cand lumea inca doarme 😀

    Reply
    1. mixy Post author

      Pe răcoare, da, şi mie îmi place, dar numai pe drumuri ştiute, altfel există riscuri…maaari.

      Reply
    1. mixy Post author

      Se spune că din cauza rătăcelilor se mărită femeile 😉

      Reply
  4. mihaela

    Singurul oras din lume (si am fost in cateva ) in care ma ratacesc e ala in care locuiesc, cred ca acolo sunt pe pilot automat si nu sunt atenta la drumuri

    Reply
  5. marcian

    Asta cu orientarea spatiala cred ca e boala feminina. Nevasta-mea a stat ieri 20 de minute la 40 de metri de statia de autobuz si a fost foarte suparata cand respectivul autovehicul nu a vrut sa opreasca sa urce si ea :).
    Sau pur si simplu aveti creierele alcatuite altfel: sunteti in stare sa detectati un fir de par strain de la 10 m, dar nu reusiti sa gasiti drumul catre casa fara GPS 🙂

    Reply
    1. mixy Post author

      Mă, chiar la 40 de metri de staţie nu stau, decât dacă am chef de jogging (de regulă n-am).
      Măi, din câte ştiu, vouă vă trebuie o stare de beţie cruntă ca să ajungeţi în starea în care să nu mai găsiţi drumul spre casă, pe când noi suntem complet treze. Va să zică 1-0 noi 😛

      Reply
  6. Roxana

    Pe mine tata, campion la orientare turistică, s-a chinuit să mă înveţe să mă orientez şi chiar am participat la un concurs de orientare turistică – cu busolă şi hartă. Necazul e că au trecut mulţi ani de atunci şi n-am prea practicat 🙂 Totuşi – mama mea este o femeie adevărată. Aş putea să-ţi povestesc cum, în Tg.Mureş fiind, mergea cu soţul meu de la clinica unde tatăl meu era operat spre casă. Bărbatul meu tocmai ce ajunsese în Mureş şi s-a dus direct la clinică să ducă sângele pe care l-am colectat de la prieteni (trebuitor operaţiei pe care tatăl meu a suferit-o). Nu fusese încă la naşă-mea acasă şi o întreba pe mama drumul. Mama obişnuită să meargă cu mijloace de transport în comun, urmărea staţiile de autobuz. Se pare că undeva ceva i-a scăpat. Bărbatul meu o întreabă presimţind (ca un adevărat bărbat) dacă n-au ajuns. Locul unde s-a gândit el că s-ar fi putut fie “acasă” pentru mama, printr-o alee ce dădea într-o parcare în spatele blocurilor, Mama nu şi nu – că nu-şi vedea reperele! S-au tot sucit, au venit din altă direcţie şi mama – regăsind bucuroasă ceva familiar – zice – Uite acolo, intră pe străduţa aia – ajungi în spatele blocului. Îţi dai seama că era exact aceiaşi străduţă :)) Fiică-mea însă l-a moştenit pe tatăl ei – nu degeaba a făcut planorism – se descurcă minunat şi la condus maşina şi la orientare.

    Reply
    1. mixy Post author

      :))) greu, drumul ăsta spre casă.! Bine că măcar fiică-ta îi seamănă! Şi cu toate astea… serios, planorism?

      Reply
      1. Roxana

        Planorismul e “mic copil” – acum face căţărări şi alpinism :)) Este dependentă de adrenalină se pare 🙂 Mă simţeam mult mai bine pe vremea când făcea planorism. Mi se părea mai sigur 🙂

        Reply
        1. mixy Post author

          Dă-mi voie să-ţi spun atunci: sunteţi o familie, “pe sprânceană!” Bravo vouă!

          Reply
          1. Roxana

            Mersi! E mai mult – bravo lor 🙂 Eu sunt responsabila cu “statul” :))) şi fac din asta o adevărată artă – nu că mi-ar folosi la ceva. Ce îmi place dintre multele hobby-uri ale fiicei mele – este trasul cu arcul. Am încercat şi eu şi îmi place. Poate din cauză că am tras de pe loc într-o tinta de hartie care nici ea nu se mişca :))

          2. mixy Post author

            Dacă nu termini, o iau pe fiică-ta la mine acasă! :)) E rara avis.

Leave a Reply

Your email address will not be published.