Pana Daciei

Toţi oamenii povestesc cum au condus dacii.

Păi de ce n-aş face şi eu pe istoricul?!

Ia staţi voi cuminţei în bănci şi ascultaţi aici. Aşadar:

Mergeam  să-i iau pe-ai mei de la mamaie, unde munciseră cu drag şi spor. Pe vremea aia fi-mea era mică şi sărea cu curul pe bancheta din spate a maşinii ca mingea de ping-pong, dar nu pentru că ar fi fost chiar atât de mică, ci pentru că arcurile banchetei erau praf. Ce scaune de copil?! Îi trebuiau funii ca s-o priponesc acolo!

Mă rog…

Şi cum tata murea de bucurie când auzea că merg să-i iau cu maşina, dădea frâu veseliei cu câte o cană-două de ţuică băute pe viteză şi-apoi după combinaţia de ţuică cu oboseală stătea curcă pe scaunul din dreapta, ba cânta, ba se lua de gagici pe drum, de-mi era mai mare dragul să-l iau trotilat cu mine… Adevărul e că tata e cel mai paşnic şi mai haios om beat pe care l-am văzut de-a lungul vieţii mele.

Mi se mai întâmpla să pun câte o frână bruscă, d-aia fără ABS şi să stau cu mâna dreaptă pe umărul lui ca să-l ţin să nu se facă mototol la picioare. La virajele fără servo-direcţie şi cu 2 mâini pe volan ca să schimb direcţia tomberonului , nu mai aveam cum să schimb viteza şi o lăsam  în a 3-a. Erau singurele momente în care vedeam ce ochi mari are tata, pentru că rămânea cu ei la fel de mari şi în următoarele 5 minute.

În momentul despre care povestesc acum,  tata nu mai era vesel, ci era cu desăvârşire beat. L-am îndesat deci în scaunul din dreapta şi am plecat spre casă. După nici 1 km poc! cauciucul din stânga spate zob. Cum nu sunt soiul care să se plângă sau să stea la discuţii, am coborât din maşină şi-am scos cricul din portbagaj să rezolv pana.

A ieşit mama aolindu-se „aoleo, acu’ ce facem? ce facem? ce facem?”, a ieşit fi-mea după ea bâzâind „ce ne facem, mamiiiiiii?”, am mârâit la mama să urce în maşină sau să-şi ţină meliţa, mama s-a calmat, copilul a tăcut, iar eu am trecut la treabă.

Pe măsură ce ridicam maşina , cricul intra în pragul mâncat de rugină pe dedesubt, găurindu-l, dar nu-i bai, că mai aveam eu vreo 2 găuri prin podea de mi se văitau călătorii că-i pun să meargă ca Fred Flinstone în picioare când conducea dinozauro-mobilul pe şosea, aşa că o gaură-n plus, ce mai conta? După ce-am ridicat maşina, am scos coarba – cheia aia în cruce cu care desfaci prezoanele (adică şuruburile roţilor, ştiu că poate nu toată lumea se pricepe la termeni tehnici, ca mine : D ) şi am pus-o pe-un prezon. Roata s-a învârtit o dată cu cheia.

Mi-am adus aminte de o amintire: Ahaaa! Aşa e! Întâi slăbeşti prezoanele când e roata la sol, să nu se învârtă-n gol în aer….

Dau drumul cricului şi aduc maşina înapoi în 4 labe. Pragul de deasupra cricului pârâie ca stofa putredă.

Dă-l dreak!

Şi pun cu nădejde cheia pe primul prezon şi dau să-nvârt şi sufletu! Îmi ieşeau ochii din cap, ieşea orice din mine, dar cheia să se-nvârtă pe nenorocirea aia de prezon ruginit , mai ba!

(Pe vremea aia eram mai tânără cu 10 kile, deci nici forţă nu prea aveam. Acum am atâta forţă, încât îmi fac singură coastele praf.)

Fi-mea îmi făcea galerie din maşină „Haaai-de ma-mi! Haaaai, că poţi!”, pampoanele de majorete îi lipseau.

Mama s-a dus glonţ la tata, l-a dat jos din maşină şi l-a adus lângă mine legănându-se amândoi, el să se ţină, ea să-l susţină.

– Ajut-o, mă, pă fi-ta!

În timpul ăsta, eu deja mă suisem pe cheie şi săream în contrasensul filetului şurubului pe ea, ca să îl slăbesc din strânsoarea aia ruginită.

A venit o maşină cu rută preorăşenească şi când a văzut şoferul scena cu atâta circ pe drum, eu călare pe coarbă, ai mei legănându-se fix pe mijlocul străzii, a luat-o omul cu nădejde printr-o juma’ de şanţ, să fie sigur că nu se atinge de noi.

În rest treceau maşini, oameni, se uitau, se distrau şi plecau. Mamaie nu stă într-un sat cu oameni săritori, cum e majoritatea României pe care o ştiţi voi. Şi cum vă spun, ce eram eu plină de nervi, da’ mama era tot o spumă:

– Mă, n-auzi s-o ajuţi?

Nu ştiu cum mă vedea tata ţopăind pe cheia aia sau cum i se părea că mă vede, dar  spunea ridicând umerii:

– Păi văd că se descurcă!

Mama deja era dragon pe nări:

– Unde dracu’ se descurcă, mă, nu vezi că pleacă roata cu ea?

M-a dat tata cătinel la o parte, a oftat greu şi etilic, s-a lăsat pe vine, a pus mâna pe coarbă, a răsucit cu putere şi a căzut în cur. A ţipat victorios:

– Gata!

Am zis că mor de râs. Era gata pe dracu’, nici măcar nu clintise şurubul. Dacă am văzut aşa, m-am recăţărat pe cheie şi am început ţopăiala, spre nefericirea mamei care-l bombănea pe tata că nu e-n stare să-şi ajute copilul. Când m-a văzut tata călare iar pe coarbă ţopăind, m-a întrebat nedumerit:

– Nu înţeleg, ce vrea mă-ta de la mine ? Că văd că ţie îţi place …

Tot ţopăind, am reuşit să desfac şuruburile şi am schimbat roata.

Pragul ăla de deasupra cricului mai stătea întreg doar aşa… din bun-simţ.

După ce s-au urcat ai mei în maşină am observat că roata schimbată era cam dezumflată. Altă distracţie!

Târ-târ-târ cu ea repede până la prima benzinărie sau vulcanizare să umflu roata. Mama ţinea pe fi-mea să nu o piardă pe şosea prin gropile din podea şi se distrau amândouă în spate, pentru că  tata se trezise cât de cât şi o boscorodea pe mama că “ce-oi fi având, domn’e cu mine? Ţi-am zis că se descurcă, dar tu nooooo!… că n-ajut fata! Că eu aveam un scuipat magic cu vasilină care să înmoaie şurubul! Mhm! Mda… N-ajut fata….Când fata dansa bine-mersi macarena pe coarba pusă pe roată şi uite că a reuşit, că fata mea e isteaţă, nu ca tine! Când io-ţi spun că am fete deştepte, tu să m-asculţi şi să mă laşi să beau, că am fete deştepte şi mă bazez, da?”

Şi cum benzinăria sau ce-o fi nu se ivea, iar eu eram crispată că ne lasă şi roata asta, tata mă bătea liniştitor pe braţul drept:

– Lasă, fata tatii, că dacă se dezumflă şi-asta, să fiu al dracu’ dacă n-o umflu cu gura, numai în necazul lu’ mă-ta, ca să vadă că te-ajut! Dar te rog, nu mai pune şi tu frâne d-astea, că dacă muşc din torpedo n-o să mai fiu în stare să pun botu’ pă ţuţuroiu’ de la roată, c-o să fie prea umflat …