familie de nehotărâţi

Familia asta a mea are nişte membri foarte diferiţi. Nu prea se pupă ideile unuia cu ale altuia, şi dacă totuşi se întâmplă, sunt maxim două idei la fel.

O singură trăsătură îi aseamănă: sunt nehotărâţi. M-am prins târziu de treaba asta şi, discutând-o cu sora mea, nu mi-a dat dreptate, că n-are cum, că iar îmi umblă mie mintea…

Şi mergem într-o zi la ştrand (pe timp de vară, da?)
Avem o pătură mare, pe care de obicei stau bagajele sau mâncăm. Plajă nu face nimeni, ne mişcăm şi ne bălăcim de obicei.

Mi-am propus să-i las să aleagă locul în care să ne aşezăm şi m-am tras frumos deoparte.
– Eu zic să stăm aici.
– Nu, că bate soarele.
– Ba vine umbra, nu vezi cum merge soarele?
– Băi, păi tot nu e bine, sunt bolovani dedesubt.
– Dar aici suntem prea departe de apă…

Mă uitam la pătura aia chinuită din loc în loc şi care nu se mai aşeza odată! De câte ori mă întrebau şi pe mine, făceam pe prostul dând din umeri.
După vreo jumătate de oră erau transpiraţi şi furioşi, iar pătura la fel de neaşezată.

Am considerat că le-ajunge şi fără să spun nimic, am luat-o, am ancorat-o undeva pe iarbă, am instalat şi restul în preajmă şi m-am aşezat.
Au început şi ei să se strângă liniştit pe lângă mine.
Mama:
– Şi nu puteai să faci treaba asta de la-nceput?
– Ba da, dar am vrut să-i demonstrez soră-mii că sunteţi familie de nehotărâţi şi am reuşit din plin!
Replici mute, priviri urâte.

Mă dau în stambă, încântată de triumf:
– Dacă n-aş fi eu, nu ştiu ce-aţi face!…Roiţi pe lângă mine ca muştele la căcat.
Explozie general de râs. Degeaba-mi mai muşc limba, am gafat-o.
S-a dus dracu demonstraţia mea….