Din seria: „ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se-ntâmple”, am schimbat recent medicul de familie, pentru că nu dădea niciodată trimiteri, el ştia precis ce ai şi băga tratament. Dacă nu dădea roade, schimba tratamentul.
După ce-am ajuns la camera de gardă a două spitale în urma tratamentelor lui, am hotărât că IQ-ul lui este mult prea peste gravitatea bolilor mele, şi m-am mutat la un medic de familie angajat într-o policlinică privată.
Altă viaţă, nene! Programare, recepţie la intrare, eşti condus şi poftit frumos în cabinet, lifturi cu oglinzi, măi! boierie, ce să mai!
Nici nu m-a văzut bine şi zbang! trimitere la ORL.
Programare peste 2 zile. Aici analize, chestii, zbang! trimitere la neuro.
După nişte zile fac şi aici o analiză scumpă, care după ce că-i scumpă mi-a ieşit şi în regulă, şi-mi face vânt la interne.
Mă programez. Peste alte câteva zile, pentru că e aglomerat mereu la ei. N-am văzut niciodată până acum o aglomeraţie de pustiu. Văd la ăştia.
Ajung la interne, printre altele programare la ecograf (cu bani, alo? cum să fie moca?!) şi concluzia e că nu e concludent, dar ar fi bine să trec şi pe la ginecologie.
….
Păi, ho!! Că a trecut o lună de zile de la prima trimitere, de-atunci m-au îndopat cu vitamine, m-au tapat de bani, mi-au trecut şi simptomele şi am semnat condica în patru cabinete. Şi toată aglomeraţia era formată din eu şi alea câteva recepţioniste care mă predau de la un etaj la altul ca pe ştafetă.
Şi mi-a trecuuuuut!!! de nu mai vreau să mă trimită nimeni, nicăieri!