Am trăit şi trăiesc cu teama că s-a spus totul, că au fost şi sunt atâţia alţii buni, care au cuprins totul. Despre ce să vorbeşti?! Ce poţi să mai spui? Sunt atâtea cuvinte într-o avalanşă de „n” combinaţii posibile scrise, incît mi-e frică…Sunt atâţia cărora le curg cuvinte-n vene…
Şi dacă au zis şi alţii treaba asta? Şi dacă au păţit-o şi alţii ca mine? Şi dacă ….
Mi s-a întîmplat o dată, în şcoala generală, să scriu la o lucrare de biologie lecţia exact ca în caiet, papagaliceşte cum o învăţasem. Ce naiba, puteam să mai fac rezumat la alt rezumat?! Profesorul a vrut să-mi dea direct 4, dar mie mi-au ţâşnit lacrimile şi vociferările o dată cu stiloul lui spre catalog. M-a ascultat. Ştiam. De-atunci nu mai zic la fel, mi-a trecut. De-atunci zic ce-mi vine mie, bun, prost, cum ştiu eu să zic. Câteodată se întâmplă să tac (mai rar!)
Daaa, dar eu nu sunt realizator de emisiuni funny la radio, şi nu trebuie să mă trezesc în fiecare zi cu hohote-n cafea! Trebuie să fie exasperant să vezi că alţii pot şi tu nu, că alţii-şi fac singuri programul, că au o viaţă…da, nasol! Şi-atunci le iei de-a gata, să prestezi la timp. Drept care, profiţi că nu e mama lângă tine să-ţi dea o joardă pe spinare şi să-ţi readucă bunul nivel de bun-simţ al anilor petrecuţi pe lângă ea şi din măgărie în măgărie, devii măgar cu rating!