ciclul gimnazial al oamenilor de mâine

Noi, părinţii, mai discutăm aşa, între noi, pentru că pe lângă faptul că suntem oameni şi socializăm, suntem părinţi, şi ne menţine tonusul în formă să aflăm că şi alţii au probleme cu copiii lor.

Auzisem eu o vorbă pe vremea când aveam copil mic şi cântăream 40 kg udă în urma bucuriei de a fi proaspătă mămică nedormită, şi anume : „copii mici = griji mici, copii mari = griji mari” . M-am gândit eu atunci că hai bă, dă-o încolo de treabă, îl pui pe picioare, ştie să-ţi zică unde-l doare, mănâncă şi se spală singur, se joacă singur, ce atâta grijă?! Şi până când îţi trânteşte uşa-n nas „don’ t disturb! Sunt cu gagica” e o perioadă destul de lungă în care ai timp să te bucuri.

Da, dar vezi? Că astea erau grijile care mă frământau pe mine atunci !…
Între timp a crescut copilul, stă bine pe picioare dar preferă role cu „roţi de silicon” şi bicicletă „cu amortizoare, fără coş în faţă că nu mergem să facem piaţa”, cu ghidoanele date nu ştiu cum şi-mbârligate, cât mai multe viteze pe care să nu le foloseşti, adică să arate atât de bine încât să-ţi fie drag s-o ţii la umbră să se pună straturi de praf pe ea şi păienjeni cu tot neamul lor !

A învăţat să zică unde o doare şi de obicei are o durere cronică în buzunarul din dreapta pe măsura poftelor şi ideilor, mănâncă şi se spală singură, dar niciodată nu găseşte singură ce-i trebuie în acest sens…

Eh, şi după ce înveţi copilul să se descurce cât de cât în viaţă, rămâne o singură problemă: cea a învăţăturii. Acum, să fim serioşi, şi cel mai mare borfaş vrea să-şi vadă copilul bine, nu? Şi cum cartea este deschizătoare de drumuri…Ba, pardon! Că asta nu mai deschide de multă vreme nimic ! Şi cum şcoala este deschizătoare de drumuri, duci copilul la şcoală.

Sistemul românesc este de o calitate excepţională, în sensul că în primi 4 ani de şcoală te lasă într-o dulce visare în care copiii sunt eminamente deştepţi . La treaba asta contribuie sistemul de notare de la „insuficient” la „foarte bine” şi iertările doamnei învăţătoare. Sistemul are chiar o latură comunistă: la sfârşitul fiecărui an, toată lumea pleacă acasă cu o diplomă pe care diferă numai numele posesorului.

Ciclul gimnazial vine o dată cu o sumă de bucurii: note de la 1 la 10, vreo 13 profesori , programă de învăţământ încărcată la care or participi s-o stabilizezi în creierul copilului, or angajezi veşnicii meditatori.

Pe mine etapa asta mă ţine-n formă, nu mă plictisesc niciodată să-i duc grija că ceva nu e în regulă. Pentru că tot sistemul ăsta fain de învăţământ, pune mare accent pe „media generală de absolvire a claselor V-VIII ( V-IX mai nou!) la admiterea în liceu. Va să zică orice notă contează. Şi-atunci ce fac copiii? Vânează note! Nu interesează pe nimeni cu ce rămân ăştia-n cap, contează media.
Am primit o lecţie de la fi-mea la începutul clasei a V a, când a luat 7 la biologie şi a început să ţipe nervoasă: „să nu mă mai înveţi tu pe mine că e important să înţeleg, că profa vrea să fiu papagal ca să iau 10. Deci dacă vrei să facem treabă, mă laşi să învăţ cum vor ei, nu cum ţi se pare ţie normal!”

Cu alte cuvinte, România îi învaţă de mici să se descurce, care să copieze, care să plângă să-l înmoaie pe profesor, învaţă să se modeleze după profesor şi să se poarte aşa cum îi face plăcere profesorului, folosesc cuvintele profesorului, se folosesc fel de fel de mijloace fără scrupule, importantă e nota mare! Ajung să aibă curajul / tupeul să spună „da, n-am învăţat, care-i problema?” România nu-i învaţă să gândească, ci să ştie să se vândă, să dea bine.

Unii sunt atât de stresaţi de şcoală, de profesori, de părinţi, că aud din ce în ce mai des de copii care au coşmaruri noaptea şi nu mai dorm. Îţi dai seama că la o notă proastă ascunsă de frica reacţiei părinţilor, copilul ăla trăieşte deja drama din „Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski! Ăstora le trebuie neapărat terapie psihiatrică ( mă refeream la părinţi, copiii n-au nici o vină că au ajuns aşa !).
În toată nebunia asta ei sunt copii, sunt oamenii de mâine.