– Mami, trebuie să-mi mai dai nişte bani pentru fetiţa cu leucemie.
Fetiţa cu leucemie este o colegă din şcoală, şi se trâng bani pentru ajutorul ei în fiecare clasă. Dar îmi ceruse şi ieri, deci:
– Păi nu ţi-am dat şi ieri?
– Păi da, mami, dar a zis diriga că nu-i de-ajuns, să mai aducem şi azi, şi să dăm şi noi mai mult.
– Mă fată, asta deja e ţigănie. Mi se pare normal să dau bani pentru ajutorul cuiva, atât cât vreau, cât pot, dar nu să mi se impună !
– Maaaami, ce inumană eşti ! Tu nu te gândeşti că aş putea să fiu eu în locul ei ?
Ei, la aşa o vorbă am văzut negru în faţa ochilor şi am început să mârâi:
– Ba da, la asta mă gândesc ori de câte ori aud de cazuri de-astea. Şi sunt convinsă că şi alţii ar gândi aşa cum gândesc eu acum. Umanitatea merge mână-n mână cu realitatea. Dau atât cât mă ţine bugetul să o fac.
– Nu credeam că eşti aşa inumană în pragul Crăciunului !
Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. Noroc că mi-am adus aminte că mai avea vreo 20 de lei strânşi din afacerile ei de avon, drept care iau 10 lei de-acolo şi-i întind:
– Ia, dă-i pe-ăştia!
Se holbează la mine nevenindu-i să creadă:
– Dar ăştia-s banii mei !
– Corect, arată-mi tu cât eşti de umană!
– Stai, că nu-i corect, păi şi eu ce fac? Tu ai un salariu, dar eu cine ştie când mai fac rost de bani !
Se abţinea să nu plângă, şi mă uitam cum se dă în ea lupta umanitate-realitate.
– Nu mai dau nimic ! exclamă ea…. Dar aş da totuşi…. Auzi mami, n-ai vrea să dăm un pic de la mine şi un pic de la tine, ca să se strângă mai mult şi…. da, bine… nu eşti inumană, am înţeles mesajul…. Offff…ce greu e să fii uman fără bani !