Ni-s dragi colindele tradiționale, drept care, atunci când am auzit soneria de la ușă, am dat toți buzna pe hol, bucuroși nevoie mare, că avem colindători.
Cățeaua era singura care etala o bucurie fioroasă în colțul caninilor.
Ia mama coșul cu bunătățuri și deschide ușa.
Dinapoia ușii, trei copii – doi băieți și o fetiță, toți la vreo 7-8 ani, cu fesuri puse strâmb pe cap.
– Primiți cu colinda?
– Primiiiiim, sigur că primim! răspunde mama.
Ăștia, fericiți se pun pe cântat. Pe trei voci… ba nu, două voci, că unul din băieți nu prea ține pasul, mai mult șterge nasul.
– Colindița nu-i mai multă,/ Să trăiască cine-ascultă,/ Sus la ceruri o-nălțăm/ Și la gazde o-nchinăm.
– Mă copii, ce cântați voi? întreabă mama.
– ‘Colindița’, tanti.
– Ce-i asta, ‘Colindița?’
– E colindă, tanti.
Mama, ușor nemulțumită:
– Și altceva nu știți?
– Ba da, tanti ! Se-nghiontesc între ei: Hai, mă! și-ncep: Colindăm, colindăm iaa-arna / Pe la uși pe la fereeeești / Colindăm, colindăm iaa-arna / Cu colinde rooo-mânești.
Mama se întoarce spre nepoată-sa și-o întreabă la ureche: ‘Ce cântă, fată, ăștia?’
Nepoată-sa-i răspunde tot la ureche: ‘Melodia aia a lui Paula Selling’.
Mama se întoarce iar spre copii.
– Mă, copii, dar voi o colindă tradițională, românească, nu știți?
Ăștia mici se uită câș pe sub fesuri. Unul îndrăznește:
– De care, tanti, de-alea de cerșeală?
Mama nu mai rezistă, le împarte bunătăți râzând, după care o ia pe nepoată-sa de-o aripă și zice:
– În clipa asta, aduni o gașcă și mergeți la colindat românesc, ne-am înțeles?
– Da mamaie, am înțeles…colindat de-ăla de cerșeală! îi răspunde nepoata zbughind-o pe ușă, să n-o prindă mă-sa mare.