pot să lipsesc?

Fac parte din generația cu cheia de gât, ăia care morți-copți trebuia să meargă la școală, să fie sinceri și serioși, să muncească pe brânci pentru rezultate bune…

Care acum s-au făcut mari, dar au rămas cu sechele: să meargă la muncă, să fie sinceri și serioși, să muncească pe brânci pentru rezultate bune….

Și văd ce vine din urmă. Cum se lasă treaba de azi pe mâine, cum se obosește repede, cum se vrea bani de pomană dacă se poate, sau se minte cu sinceritate pentru a scăpa basma curată.

Și-atunci, chiar dacă drăcușorul de pe umăr mă-ntrebă șoptind malefic: ăștia de ce pot și eu nu, îngerașul de pe celălalt umăr se crispează până la durere: nuuuu, că ai o conștiință, nu poți să faci așa, te rooooog!

Câteodată îmi vine să-l dau dracu pe îngeraș, dar are și el dreptate…
Și hop că vine fi-mea și mă-ntreabă:
– Mami, pot să lipsesc mâine de la școală?
– Nu ! (negația a venit instantaneu, ca și cum ar fi rostit un sacrilegiu).

În timp, am învățat-o că nu e bine să lipsești, chiar dacă e ultima zi de școală și majoritatea colegilor nu mai vin, pentru că oricum urmează o vacanță în care ai timp să te plictisești, iar în ultima zi de școală e clar că nu faci școală.

Pe de altă parte s-a întâmplat o dată să nu aud ceasul (de fapt nu-l aud niciodată, dar de data asta dormeam ca o valiză), și să mă trezesc la ora la care ea avea ultima oră de curs la școală ! :)))

Nu mai spun că întârziasem și eu la muncă, dar ea era de-a dreptul oripilată de situație, și se frământa că ce să-i spunem învățătoarei.
– Că am dormit! îi zic eu.
– Maaaami, cum să spunem așa, nu e bine, ce-o să zică doamna? Toată lumea inventează ceva…
– Așa știi tu?

Și iau telefonul, o sun pe învățătoare și dau telefonul pe speaker, să audă și fi-mea reacția la adevăr. Îi spun doamnei că-mi pare rău, să-i motiveze absențele, și când aude că am dormit până la ora aia se pune femeia pe-un râs! …. Bă, da’ râs!

Și după ce se satură, își cere scuze că a râs cu-atâta poftă, dar mai rar aude și adevărul…

Altă dată a vrut fata mea să stea și ea o zi acasă degeaba, să vadă cum e.
Am zis OK (și am suportat șuturile familiei pe tema asta, că ce ? asta-i educație?). Inițial a fost foarte încântată, dar până la finalul zilei s-a plictisit și-i părea rău că nu s-a dus.

Dar de data asta, îmi mirosea mie că nu-i a bună….
– Habar n-ai cu ce se mănâncă lecția de la fizică, nu-i așa?

Se fâstâcește, o cotește, o-nvârtește… O iau lângă mine si zic:
– Hai să ne uităm împreună, poate-i dăm de cap!
– Yupiiii!!

( nota bene: sunt varză la fizică !! )