Pentru că mamaie ne punea să strângem nu ştiu ce coceni de pe câmpul din spatele grădinii, ne propune nenicul mai mare să mergem eu şi nenicul mai mic la gârlă, să scăpăm de grija trebii.
Ne astupă cu mâna chiuielile care ies instant din gurile noastre, şuteşte în linişte bicicleta rusească a lui tataie, îl pune pe nenicu mic pe ghidon şi pe mine pe portbagajul din spate, şi ţine-te drum!
Pe drum cântam şi ne mai apuca şi dansatul, de ţipa ăsta la noi să nu ne mai mişcăm, că îl dezechilibrăm şi ne bagă-n şanţ!
Ne conformăm, şi o ia nenicu mare pe scurtătura spre gârlă, prin pădure.
Şi cum în pădure nu e asfalt, făceau maţele în noi ca la maşina de spălat din zilele noastre de-atâtea hârtoape!
Nu trece mult şi-odată trosc! pleosc! şi cădem grămadă toţi trei! Eu şi nenicul mic ne distram de căzătură, dar şi mai tare ne distram de nenicul mare, care se aolea că : „Mă omoară tata! Am făcut 8 amândouă roţile!”
Şi-n timp ce noi ne distram, ăla ascunde bicicleta într-o poieniţă plină de grâu, din care unul din mânerele ghidonului ieşea mereu la suprafaţă, nu se lăsa culcat neam! Nenicu insista, mânerul parcă mai bine ieşea la suprafaţa lanului! Era nenicu fleaşcă de supărare, şi chiar ne-a promis că ne îneacă pe-amândoi dacă mai râdem!
Ei, atuncea n-am mai râs, că ni s-a părut că vorbeşte serios!
Restul drumului l-am parcurs pe jos, şi la gârlă, ne zice nenicu că:
– Voi vă jucaţi doar aici, la mal, că eu am treabă!
Şi se duce să-şi vadă de-o treabă voluptoasă, pe nume Mimi, pe care o lua de gât şi-o plimba până la mijlocul lacului, şi se făcea că o îneacă şi „treaba” asta ba se speria, ba chicotea, că era fleaţă şi nu ştia să înoate, ca şi noi.
Eram negri de supărare şi îl ameninţam că îi spunem lui tataie de bicicletă dacă nu ne duce şi pe noi pe lac! De voie, de nevoie, îşi mai lăsa nenicu „treaba” şi ne mai lua şi pe noi!
După ce ne-am simţit noi bine la scăldat toată ziua, ne cam pălise foamea, deci trebuia să ne întoarcem! Ne-am întors în pădure să recuperăm bicicleta, mă şi n-o mai găseam! O ascunsese ăsta aşa de bine, că am culcat o bună bucată de lan până am găsit-o şi-apoi, ca să nu ne râdă satul, n-am mai luat-o pe drumul principal, ne-am dus prin spatele curţilor, pe câmpuri. Şi bicicleta grea, şi noi mici şi o căram în braţe, că ce s-o târăşti după tine cu roţile arcuite aşa? şi câmpurile pline de porumb, coceni, rugi de buruieni pe la picioare….
Când am ajuns în spatele casei noastre, s-a chinuit nenicu să ascundă bicicleta într-o glugă de coceni, dar noi fiind flămânzi nu mai aveam răbdare, şi începusem să mieunăm că „hai, mă, dă-o-ncolo, las-o aşa, că mi-e foame”, ăsta se enerva şi mai tare că facem gălăgie, şi bicicleta nu se lăsa ascunsă, că ba ieşea juma de roată, ba juma de ghidon, cocenii nu se lăsau aşezaţi, ferita Sfântu! şi-apare lângă noi tataie, cu toporul în mână, că el numai aşa verifica cine-i calcă tarlaua, cu toporu-n mână.
Când l-am văzut, m-a tăiat o emoţie fiziologică, pe care cu greu am reuşit să o suprim!
Tataie dacă ne-a văzut aşa jegoşi, transpiraţi şi flămânzi, ne-a trimis la mamaie şi după ce a scos bicicleta dintre coceni, l-a pedepsit pe nenicu să meargă numai pe jos, şi făcea în aşa fel încât să-l trimită cât mai departe de când nu mai avea voie pe bicicletă!