Abia așteptam să se termine programul de muncă. Știi, pe vremuri pontai la oră fixă, ieșeai o dată cu toată fabrica din schimb. Dacă vroiai să pleci mai devreme făceai bilet de voie și cum n-aveam chef să-mi taie ore, m-am chinuit să stau așa.
Mă crispam la fiecare pas. De două ori n-am mai răbdat și chit că orice, m-am dus la wc-ul care era lângă locul de fumat. Când ieșeam de la wc lăsam în urmă un damf care rărea fumătorii.
Pe drum m-a trăsnit. Rău. Întâi zgomotul ăla de uzină, cu crampe din încheieturi și zvârcoliri de mațe. Unde să mă duc? Pe toată strada numai garduri. Transpirat de focul durerilor, ochesc o bodegă și-o iau către ea pas alergător.
De rușine să nu dau direct buzna la wc, mă așez la o masă și comand o sută de Secărică, în speranţa că mi se-ncheagă stomacul. Scot din buzunar pachetul de Carpați, scotocesc în el și constat dezamăgit că nu mai am nici o ţigară în el. Mototolesc pachetul și-l aruc sictirit în scrumieră.
Între timp am ginit locul de parcare al dejecțiilor omenești. După o perdea grena sau… roșu slinos nu era foarte clară culoarea! Mă duc chinuit către wc, intru… pfuaaa! amețesc de mirosuri și mizerie. Dau să desfac nădragii cu ultima brumă de abținere și… nu văd hârtie igienică. Nici o scamă de hârtie mă, știi cum ?! La ce ploaie de meterioriți simțeam eu că o să desfășor, m-am inhibat total.
Mi-am adus aminte că am aruncat ambalajul de țigări în scrumieră și m-am înarmat cu bruma de abţinere să merg să-l recuperez. Pe vremea aia nu se schimbau scrumierele decât după ce dădeau binişor pe-afară, iar în bodega aia nu-mi făceam probleme că aş fi rămas fără preţiosul ambalaj.
Voiam să-ţi spun cum e să te ştergi la fund cu un ambalaj de Carpaţi, dar la halul în care râzi prefer să te las să-ţi lucreze imaginaţia… Ştii ?! Numai ăia care au păţit-o într-un mare fel râd atât de zgomotos la poveştile altora…