La capătul sârmei pe care răbdarea păşea ţinându-şi cu greu echilibrul şi respiraţia, apare în zare maşina RATB-ului.
Reuşesc să-mi fac loc cu greu în picioare şi să mă acomodez cu mirosul de ceapă şi usturoi verde care tronează din câteva sacoșe imense de rafie în mijlocul maşinii.
La următoarea staţie apar pe uşa din mijloc controlorii. Trei femei minione care bat în suta de kilograme ne iau la puricat, după care se strâng roată asemenea unor corbi în jurul unei femei bătrâne care nu-şi găseşte talonul de pensie cu care să facă dovada gratuităţii transportului.
Nici măcar de mila părului ei alb şi a ridurilor care-i tremură pe piele, corbii nu se înduplecă şi continuă să o intimideze punându-i întrebări de-a valma.
Noi, ceilalţi, privim spectacolul oripilaţi, fără să intervenim. Există o lege nescrisă în România conform căreia trebuie să faci pe prostul şi să nu iei atitudine. Auzi, vezi că nu e în regulă şi faci pe prostul. Speri să fie altul mai coios care să ţipe. Îţi plângi de milă că că n-ai OO să zici. Unii din prudenţă că au auzit poveşti, alţii pentru că au avut OO, dar au rămas fără ele în istoria altor altercaţii în care dreptatea a rămas surdă.
La a treia staţie pe uşa din spate urcă doi vlăjgani gălăgioşi în decorul maşinii. Par să fie ţigani după culoare şi vocabular, dar acum, după generaţii de corceală, nu mai bagi mâna-n foc că ar fi aşa. Termenul de „ţigan” nu mai ţine de etnie.
Băieţii se calmează câteva clipe şi ascultă show-ul corbilor.
Unul din ei nu mai rabdă:
– Da’ lasă dracu’ femeia în pace, e de-o seamă cu mă-ta mare ! Ie-te-ale dracu’, v-a găsit controlatu’, nu mai aveţi pe cine să controlaţi, vi s-a pus pata pă femeia asta !
Unul din corbi se opăreşte peste aglomeraţia civică:
– Tinere, vezi-ţi de treabă, măcar din respect pentru oamenii ăştia care cotizează şi şi-au luat bilet!
– Fă, ia zi, din respect pentru oamenii ăştia îţi baţi tu joc de femeia asta bătrână?! Taci dracu’, că vin acu’ la tine!
Se face de staţie. Corbii coboară cu coada între vine fluturând nemulţumiţi în barbă. Bătrâna le mulţumeşte vlăjganilor din maşină, spunându-le că parcă i-a luat Dumnezeu minţile de când a murit bărba-su, că nu mai găseşte nimic în pungile ei minuscule şi boţite din geantă !
Un nene de lângă sacoşile de rafie mormăie cam tare că „şi controloarele alea sunt javre, dar şi ţiganii ăştia…!”
Unul din vlăjgani percutează rapid:
– Da, mă nene, d-aia ne face lumea ţigani, că avem gură, nu ca tine ! Tu eşti român, tu ştii să împuţi maşina de usturoi !
Al doilea vlăjgan îi dă coate ăstuia:
– Taci, bă, dă-i încolo de români! Nu vezi ce pute aici? Le miroase gura, le miroase curu’, ăla mai umblă şi cu paporniţa s-o vândă la negru pe bordură!
– Mda bă… Uite-l bă pe Sile, în audi !
Încep amândoi să ţipe şi să bată-n geamul uşii de la maşină:
– Sile!!! Bă!… Aicea suntem!…
-Ne-a văzut mă!
– Unde are ăsta staţie ?
– Ă-hă! Mai e ! Încearcă să deschizi uşa acum, că e la semafor!
Încep amândoi să tragă de uşa maşinii, o deschid cu japca şi plonjează afară după maşina lui Sile, în maximum zece secunde.
În următoarele câteva minute în maşina RATB-ului se aşterne o linişte în care nu se aud decât făraşe care adună lent gândurile buimace şi rătăcite ale călătorilor…