priveghiul lui Vasile ( I ) – pe drum

Dacă sunteţi fani la parastas, atunci avem aici o poveste mai lungă, aşa că descălţaţi-vă la uşă, apoi aşezaţi-vă comod în faţa monitoarelor, pen’ că mă paşte nişte logoree …Şi dacă nu mă termin azi, continui mâine-poimâine…până-mi dați cu “huo” .

Plecasem la drum spre priveghiul lui nea Vasile, unchiu-meu care murise…
Am crezut că îşi bate nevastă-sa joc de noi când ne-a sunat – nevastă, care fie vorba-ntre noi, e una cam năroadă- pentru că abia serbase unchiu-meu ziua de naştere de 52 de ani, iar acum, la 3 zile distanţă, făcea nepoata lui dragă 1 an…
Şi ne-a povestit jelind… Doamne ce moarte simplă ! Asta așa… că veni vorba. A făcut un grătar cu prietenii de ziua nepoatei lui, după care i s-a făcut rău și într-o juma de oră a murit. Oaspeţii care abia plecaseră de la aniversare, au fost chemaţi la priveghi. Nimeni nu credea.

După ce ne-a convins năroada că aşa e (prea bocea veridic şi leşina pe-acolo, printre fetele ei ) şi am pus-o pe mama să-şi ia pastilele de inimă şi să mă înveţe ce-ar mai trebui să-i dau „în caz că”, am plecat cu Mixu şi cu mama s-o luăm pe mamaie, că de ! mamaie era mama lui, chiar dacă unchiu’ a crescut cu ta’su după divorţ.

Nici n-am deschis bine uşa la mamaie, că a început mamaie să jelească:
– Aoleoooo, a murit băiatu’ meu Vasileeee !! …
Nu-mi era de altceva, dar mama chiar pune botu’ la jelanii şi i se face rău, aşa că i-am tăiat-o lu’ mamaie scurt:
– Mamaie, nu acum ! Ai răbdare să ajungem acolo !
– Bine, maică, hai că-l plâng acolo.
Şi s-a oprit.

Eram în drum spre casa lui , era noapte și sate la vreo 10 km depărtare unul de altul, ceață de abia vedeai 2 m în față și mamaie se plictisise, deci ne ținea de povești:
– L-am visat pe tac-tu mare aseară (tataie-i mort de 5 ani).

Se uită în bezna cețoasă de dinaintea parbrizului, doar-doar o distinge ceva. Rămâne pe gânduri uitându-se lung în față.
– Cum l-ai visat, mamaie?
– Se făcea că așa mort cum era, avea grijă de copii…
– Ha-ha! Avea grijă de ei? Grozavă grijă, văd că nici unul nu o duce bine, unii mai şi mor…
– Păi nu de ăștia, mă !… De ăia morți!
(Oftează uitându-se către drum şi continuă propriilor ei gânduri : )
– Doamne, Vasile, da’ departe mai stai, maică ! (apoi către Mixu meu : ) Mai e mult, măi maică?
– Nu știu mamaie… chiar nu știu, nu vezi că nu se vede nimic?

Eu rămăsesem la visul ei neterminat, care niciodată nu ştiu cât la sută e invenţie şi cât realitate:
– Adică cum de ăia morți, mamaie?
– Păi n-am făcut și avorturi?! Ce crezi, că am făcut numai copii?
– Câte avorturi ai făcut, mamaie ?
– Eh, şi tu mă-ntrebi !… Multe maică, să mă ierte băiatu’ ăsta al tău !

„Băiatu’ ăsta” al meu, mai avea puţin şi ne băga în şanţuri când a auzit-o. Era oripilat:
– Multe ?!?!
– Da, maică…. şi tactu’mare vede de ei pe lumea ailaltă, mi-a zis că îl ajută Dusu’!
– „Dusu’”, mamaie?!? Cine e ăsta ?
– Ăl mai mare dintre ei, zice că are grijă cu tactu’mare de ei, se descurcă bine…
– Şi de ce-i zice „Dusu”?
– Că s-a dus, maică…

Frigul nopţii mă înfioară dintr-o dată. Îmi aduc aminte de câte ori am râs de fi-mea după filmele ei horror, aşa că-mi iau seama şi stabilesc că mi-e doar frig, las deoparte invenţiile lui mamaie. O privesc pe mama, pe care lumea pastilelor se pare că a liniştit-o complet după reacţiile pe care nu le are şi se uită în gol, în ceaţă, de pe bancheta din spate pe care stăm.
– Mamă ?
– .
– Mamăăă ?!!
– Ă ? Zi.
– Sună pe cineva de-acolo, întreabă cât mai e până la ei.
– A-ha, bine… Dar unde suntem?
– Abia am trecut un pod peste un iaz.
Iazul ăla putea să fie la fel de bine un scuipat sau un fluviu pe noaptea asta neagră, dar nu cred că ar fi ridicat primăria pod peste un scuipat, aşa că mi s-a părut mulţumitoare ideea mea abia pronunţată de „iaz”.

Mama sună pe cumnată-sa proaspăt văduvă şi îl dă pe speaker. Auzim o voce de băiat:
– Da, alo ?
Mama era prea capie, aşa că preiau conducerea speakerului:
– Alo, cine eşti ? Unde-i Oiţa ?
– Doarme, îi e rău.
– Şi tu cine eşti ?
– Ţin pă Neluţa.
– Care Neluţa?
– Fi-sa aia, de-a lăsat-o a lu’ Cizmaru’ şi-a umblat cu Ion a’ lu’ Bot-de-Oaie până s-a bătut cu Cristi Ţiganu’ şi după ce-a fugit de la Ţiganu’, am luat-o eu.
– Şi tu cine eşti ?

În timp ce ăla îmi explica cine e, Mixu meu cedează nervos la volan:
– Întrebă-l dracu care e drumul, că ne povesteşte ăsta toate peripeţiile sexuale ale verişoară-tii !!!

Întrerup şuvoiul de vorbe al omului de la telefon:
– Auzi, am trecut peste un iaz, pe urmă şoseaua ne-a dus la dreapta peste un câmp şi-acum suntem …

Mă opresc, pun mâna pe receptor şi-mi întreb Mixul privind ca orbeţii în ceaţă:
– Auzi, mă ? Suntem la răscruce de drumuri sau în curte la cineva ?
Ăsta e deja un pachet de nervi:
– LA RĂSCRUCE ! Cum dracu’ crezi că parcam maşina în curtea cuiva ?
– Stai, mă, ho ! Ce te ambalezi aşa ? Am văzut fântâna aia şi-am zis că suntem în vreo curte.

Se calmează Mixu şi-mi explică:
– Nu, dragă, aşa îşi face Sarsailă fântânile la răscruce de drumuri ca să aibă unii ca tine impresia când e ceaţă că au intrat deja într-o curte !

Iau mâna de pe receptor şi-i explic concubinului actual al verişoară-mii că suntem la răscruce. Ăla mă lămureşte:
– A, păi sunteţi aproape, în următorul sat suntem noi, a treia casă pe stânga.

Aude Mixu. Ar băga viteză, dacă n-ar fi gropile din şosea. De fapt, cred că ar mânca şoseaua aia cu tot cu gropi, dar fiecare groapă ne aruncă cu capul în plafonul maşinii. Mamaie priveşte ca orbeţii în bezna parbrizului, lamentându-se:
– Neam de neamu’ meu n-a văzut atâta noapte, maică!

După 11 km, Mixu pierde răbdarea:
– Sună-l pe bou’ ăla şi spune-i că „aproape” au trecut 11 km, poate am ratat drumul.
– Nu cred… de la răscruce am făcut stânga, cum a zis „boul”.
-SUNĂ-L !!!
Mamaie e pe scaunul din dreapta şi simte mai bine nervii lui:
– Sună-l, maică, mai repede, că dacă al tău nu mai poate, mie-mi vine să mă dau jos şi să urlu ca lupii…Doamne, câtă noapte !

Îl sun pe „bou”.
– Aaaa… păi mai aveţi puţin, încă 4 km şi sunteţi aici !
– Băga-mi-aş !… am zis şi eu şi Mixu şi mamaie. ( Mama încă era în lumea ei )

Bou’ n-a înţeles nici de ce, nici câţi ne băgăm, nici ce.