hai să facem nani !

Mie nu-mi place să culc copii. Ca să vă explic în două vorbe care-s motivele acestor sechele: vecinii spuneau că până la 1 an toţi copiii plâng noaptea, să stau liniştită, că ei nu se supără. Pe urmă au zis că unii copii plâng până la doi ani, aşa că… asta e ! Aproape de 3 ani mă întrebau cu ochii scoşi din cap ca la melc: “Auzi ? Da’ fi-ta nu mai tace ?!”

Acestea fiind zise, mi-s dragi copiii în sensul că aş sta şi-n cap de dragul lor dacă aş putea, dar cum nu pot, doar mă pun la mintea lor.
Grija mâncării se poate reduce la ouă cu cartofi prăjiţi dacă “supa-cremă-sănătoasă-de legume fără E-uri-şi cu carne albă-crescută-pe batătură-la mamaie” le stă în gât.

Copiii soră-mii sunt acum la vârsta la care nepoată-mea la 1 an doarme de 2 ori pe zi, iar nepotul meu, la aproape 3 ani, doarme doar o dată, în pauza de somn a surorii lui.

Practic, soră-mea toată ziua culcă copii. Uneori o sun în timpul zilei şi-mi răspunde cu o voce stinsă, şoptită, de mi se taie venele de îngrijorare că asta or e bolnavă or a păţit ceva, când colo, doarme unul dintre copii.

Sincer, am o atracţie atât de mare pentru sportul ăsta cu adormitul copiilor, încât dacă i-ar lăsa pe mâna mea cu siguranţă i-ar găsi adormiţi de epuizare în fund, cu capul în jucării, pe sub mese sau pe unde i-ar mai prinde neputinţa treziei.

( Cred că de-aia nu-i lasă pe mâna mea. )

Câteodată se întâmplă să ne întâlnim şi s-o aud suav:
“Nu-l culci şi tu pe….”
“N-o culci şi tu pe…”
Ei, în clipa aia, vă spun cu mâna pe inimă, aş spăla covoare, aş zugrăvi, aş demonta mobila sau chiar aş găti, deci aş face orice activitate domestică trebuincioasă musai în astfel de clipe.

De obicei se înduplecă fi-mea, care are o răbdare de fetiţă la început de drum – şi mor de dragul ei – însă, uneori rămân uitându-mă în privirea de căprioară cu flutur de gene a soră-mii şi mă pomenesc spunând:
– Biiiine, fie !
Şi-o duc pe nepoată-mea picotind în dormitor la tata.

Ho-hoooo! Ce veselie ! Câte chestii noi de explorat ! Ce mişto e veioza ! Ce de cărţi bune de aruncat pe jos ! Moaaaamă, ce tablouri !…
– Hai să facem nani !…
Face o întoarcere bruscă din braţele mele, fuge din pat şi începe să umble la ştecherele înfipte în prelungitor, cred că nu-i place ordinea în care sunt aşezate !
Mă aplec blând s-o recuperez:
– Hai, iubita !….

Se zbate. Trage aer în piept. O, nu ! Presimt un urlet.
Găsesc repede o pisicuţă de cauciuc şi i-o pun în braţe. Guriţa i se închide încântată.
Pfuuuuu! Am scăpat.
Întoarce pisicuţa şi pe faţă şi pe dos, o studiază bine şi, agitând-o, descoperă un zdrăngănit în pisicuţă.
Şi zdrăngăne.
Şi zdrăngăne.

“Paştele şi grijania mamei ei de jucărie cu ce-o avea în ea !”
– Şi-acum luăm pisicuţa din braţele tale şi zvârl ! un plonjon fantastic şi noi facem naniiii…

Secunda 1: deschide gura
Secunda 2: se pregăteşte de atac
Secunda 3: adun pisicuţa ş i-o repun în braţe cu agilitatea unui mâncător de spanac.

Nepoata mea zâmbeşte larg, enervant de satisfăcută.
Oooooof !
– Treaba ta, tu ai vrut-o ! Să ştii că-ţi cânt !
Îmi zâmbeşte şi mai zdrăngăne puţin pisicuţa.
Behăi, dreg vocea nerodată, reiau. Mai behăi o dată. Şi cânt. Sau rag, naiba ştie, că fata deschide ochişorii mari, mirată.
– Nu-ţi place rock-ul? Fie, schimbăm placa.

Şi cânt până când încep să inventez versuri ca în copilărie, când nu ştiam boabă de engleză.
Uşor-uşor, dar foarte greu, închide ochii. Slavă cerului, epuizasem şi repertoriul de populară !!

Încerc să mă dau jos din patul de vârsta tatălui meu, iar patul începe să se tânguie înfiorător. Mă dau jos întâi cu o unghie, apoi cu o mână, cu o juma’ de corp, şi când să dau jos şi ultimul fir de păr patul trosneşte.
Nepoată-mea tresare şi deschide ochişorii. Mă aplec ameninţător lângă ea:
– Şşşşş, treaba ta, dacă vrei s-o luăm de la capăt…

Surâde scurt şi adoarme la loc. “Îhm, mă gândeam eu că nu vrei”.
Închid uşa dormitorului cu-atâta grijă de-ar muri şi 007 de invidie şi-ncep să ţopăi şi să gesticulez de bucurie: “YES! YES! Am reuşit !”
Pe muteşte, bineînţeles, ce credeaţi , că scol copilul ?!?!?