Aşeza placa de gresie, se ridica, verifica. Iar se lăsa pe vine şi potrivea un colţ. Se ridica. Se reaşeza pe vine şi potrivea un colţ. Se ridica, se aşeza pe vine şi potrivea celălalt colţ.
Am găsit-o pe mama albă de furie:
– Cred că a pus două plăci de gresie în două ore. Stă de patru ori într-un loc până se ridică !!
– Aşa-s unii, mamă. Potoleşte-te că n-are toată lumea pulsul 200 ca femeile din familia noastră, să adune toată casa în drum spre baie.
Mârâitul ei m-a redus la tăcere.
După ceva timp, meşterică lăsase încă un colţ de faianţă pe pervazul geamului, un colţ care nu-şi avea locul acolo, nu făcea front comun cu restul decorului.
Am văzut negru înaintea ochilor, cu toate că faianţa e crem. Am tras-o pe mama deoparte:
– Mamă? De ce a lăsat ăsta ciobul ăla acolo ?
– S-a gândit vreo oră şi-a decis că mai bine-l lasă aşa. MI-a fost teamă să-l contrazic, îi mai lua o oră să se gândească dacă am dreptate sau nu.
Moaaaa !…
– Meştere, de ce-ai lăsat ăsta aici ?
– Păi… să vedeţi… m-am gândit că e mai bine să-l las…
-Nu e. Flexul ăsta e al tău?
– Da,,,
Am smuls flexul din sacoşa lui de scule, l-am băgat în priză şi i l-am pus în braţe.
– Taie-l acolo pe loc, nu s-a întărit materialul. Dă-l la drept.
Am câteodată -destul de des- un ton al vocii, de-mi pare rău că nu-s profesor de matematică. Omul mi-a executat rapid comanda, într-un minut era gata. S-a luminat.
– Aveţi dreptate, arată mai bine aşa.
S-a făcut târziu. Îşi luase banii şi se scutura pe haine la uşă de vreun sfert de oră. Restul ştergeam şi aşezam prin casă.
– Mamă, de ce mai stă ăsta ?
– Probabil se hotărăşte să plece.
Sărisem precis de 200 la puls, ştiu după vena care pulsează ca un vulcan pe carotidă. M-am înfipt în faţa lui şi i s-a părut că ar fi bine să precizeze:
– O să se usuce până mâine şi mâine o să dau cu lavabilă…
– Nu te mai osteni, lasă ca dau eu !
– Da ?…. Atunci o să vopsesc peretele de pe balcon…
– Mă descurc şi la ăla. Asta-i sacoşa ta de scule ?
– Păi… da…
Ia-o dracu’ odată şi cară-te !
Şi totuşi nu se mişcă.
– Mai ai ceva pe-aici ?
– Nu… nu cred …
Ştii măcar cum te cheamă ?
Am ridicat sacoşa, am făcut un pic cumpăna să mă echilibrez la greutatea ei, apoi i-am pus-o în braţe şi deschizând uşa i-am urat:
– La revedere !
– Dacă aveţi nevoie mâine…
– N-avem !
Zdrag uşa.
Ţac-ţac, toate cheile întoarse rapid în broască.
O găsesc pe mama hohotind în bucătărie:
– În viaţa mea…. hahaha… în viaţa mea n-am dat pe cineva afară din casă !
Deci, mi-am găsit de treabă.
Voi ce faceţi ?
Eu mi-am facut croissante, acu ma uit la ele si ele la mine ca arata a altceva….nu ne recunoastem reciproc
da, foamea e mare si trecem peste politeturi
de ce citesc eu chestii d-astea când mi-e foame ??
Ai rezistat eroic pana seara? Nu cred ca as fi putut, desi incerc mereu sa ma comport ca o doamna. :))
Daca vedeam ca si dupa episodul cu flexul tot adormit si nehotarat era, il rugam sa mearga acasa, sa se odihneasca. :))
păi mama a rezistat pe lângă el, eu în câteva ore am cedat
Nu te-ai prins: omul astepta sa-l cinstesti cu ceva inainte sa plece acasa. 😀
Drept e că merita din plin !
Pe sistemul moldovenesc (eu sunt parţial moldoveancă, după mamă, aşa că am voie să râd) “încet, încetişor şi pe loc”. Ai noroc că nu ţi-a cerut adăpost :)) Hotărâtă femeie eşti – să dai tu aşa omu’ afară 🙂 Eu ce să fac, nu ca alţii, cu hipertensiune de la meşteri, mă uitam la un film, mă relaxam, că tot e prima zi a săptămânii şi ştii că lunea nici iarba nu creşte. Azi a fost meşterul la tine ? Se poate că şi el mergea pe sistemul week-end-ului prelungit.