“Mamiiii” se tânguie prelung la urechea mea. Mă trezesc în friguri, ca luată de dureri de burtă, că na! Nu-i lucru uşor să te trezeşti în puterea nopţii cu copilul şoptind speriat la urechea ta… Şi copilul continuă:
“Cred că e cineva în casă…”
Primul gând pe lista de lucru: şi ce dacă? tac-tu are 150 de kile şi 1 metru şi ceva în spate, dacă intră cineva peste noi şi-l vede, spune: “ia nene, de-aici, scuze că v-am deranjat”…
Al doilea gând e : cum dracu’ să-i povestesc fetei toate astea ţinând cont de faptul că în momentul ăsta dorm?!
Mă ridic greu din pat, suflu să mai iasă din căldura acumulată. O aud:
– Mami, mie mi-e frică…
Mă ridic şi merg în sala de lucru, adică de confesional, lectură, bucătăreală, tunsoare, epilare şi tot ce nu gândeşti cu gândul. Mă urmează. Închide uşa bucătăriei şi continuă:
– Mami, mie mi-e frică… am auzit ceva….cred că am văzut şi o umbră…
Casc larg, ca o doamnă hipopotam leneşă. Cred că-i e cald şi se plictiseşte în pat că n-o ia somnul.
– Sper că n-ai moştenit auzul lui tac-tu… Când ţi-e lumea mai dragă şi somnul mai dulce aude el câte ceva!
Chicoteşte. Ştie că urmează să fac mişto de tac’su’, aşa că n-o las să aştepte mult, e păcat de Dumnezeu să laşi copilul aşteptând:
– Uite aşa i se părea lu’ tac-tu că e cineva în curte la mamaie… Abia murise tataie, dormeam în camera de la drum, aia în care creşteau copaci, şi într-o noapte se auzeau paşi prin curte – cel puţin aşa susţinea tac-tu. “O fi tataie” am zis eu, în glumă. Atât i-a trebuit! Şi-a tras toporişca ascunsă după uşă şi a ieşit în şlapi să controleze curtea. Lip-lip-lip…
Mă trezisem şi ascultam…. trosc…trosc… şi mi-am dat seama că paşii lui tataie erau de fapt zbaterile unei muşte în geamul camerei în care dormeam.. Râdeam în pernă de-mi venea să mor, dar l-am lăsat pe tac-tu să caute fantoma prin curte, nu puteam să-i răpesc plăcerea de a umbla cu toporişca-n mână în puterea nopţii…
Fata mea hlizeşte tinereşte când mă întreabă:
– Mami, dar ţie nu ţi-e frică?
– Ba da, draga mea… Numai că mie mi-e frică de vii, nu de morţi… Ăia vii au ce să-ţi facă, pe când ceilalţi…
– Ce-ţi pot face ăia vii?
E clar, fata mea n-are somn.
Ce copil inocent, i-as dori nicisa nu afle cate ii pot face viii! Ca si frica e fantome tot de la astia vii a inceput, nu?
Faina tare si faza cu tataie, de retinut, antologica, ca de obicei :))
Dacă n-ar fi fost oamenii să inventeze frica de morţi… 😀
Mie imi este frica de intuneric, nici ca m-as fi dat jos din pat..
Termină cu prostiile, că nu-i nimeni acolo !
Ba poate fi, daca e destul de intuneric. Daca te dai jos din pat, poti calca pe ce-i acolo 😛
Coooorect
hmmmm… Creepy stuff.. exact pe gustul meu!!!
2 relatari cu un imam nu tocmai sanatos:
– acu’ vreo 5 ani.. in perioada Ramadanului (Postul Islamic) mergeam impreuna cu voluntarii de la o fundatie prin satele Dobrogene sa impartim ajutoare. Intr-o zi (ma rog, seara.. dupa ce am deschis postul), eram la moscheea din sat, si vine imamul care era cu noi, unul dintre cei mai deschisi la minte din cati am cunoscut, (cu atat mai mult cu cat este doctorand in Dreptul Islamic) si un prieten adevarat, zic, vine la mine in curte si imi zice sa mai stau putin si dupa aia sa ii chem pe baieti in camera cu tabuturi (cosciuguri – la noi se folosesc doar pentru carat cei decedati – acestia fiind ingropati in giulgiu)! Zis si facut. Ii iau pe baieti sa le arat “ceva foarte rar care exista doar in aceasta moschee”. Cum stateam acolo noi, vreo 10-15 baieti si le povesteam eu ce si cum.. da unul din ei la o parte unul dintre capacele sicrielor si deodata iese imamul urland din el (pt ca sa ne sperie).
Acum sa fim intelesi, eu stiam cam ce se va intampla, dar la urletul lui m-a taiat instant pisarea… si un pic a ramas sa fac una de nu o mai facusem de vreo treijdeani..
Daca eu eram in starea asta.. inchipuie-ti cum erau ceilalti… doi s-au repezit in acelasi timp sa iasa pe usa.. amandoi si-au spart capul (fruntea) de fiecare parte a usii, unul s-a impiedicat, unul urla si vroia sa sara prin geam… vreo doi s-au impiedicat calcand pe cel de pe jos… HAOS!!!
Al’ de vroia sa iasa prin geam s-a potolit din tremurat abia dupa ce i-au dat niste diazepam sau ceva de genu..
Acum rad dar atunci… mamicutza mea… !!!
– a doua faza.. cum am trecut eu peste frica de morti: acelasi imam, intr-o discutie cu el despre acest subiect, mi-a explicat (exact cum zici tu) ca tre sa ne ferim de vi, ca ei ne pot face rau! Si ca sa imi exemplifice, m-a chemat a doua zi sa ii ajut pe oamenii care efectuau ritualul de spalare a unui decedat care trebuia ingropat. Inimaginabil.. nu iti povestesc.. ideea e ca nu imi mai este frica de atunci.. si chiar am mai ajutat si cu alte ocazii..
Cam atat…una calda.. una rece!
Amândouă calde, mi-ai stârnit o grămadă de amintiri ! :)))))
Chapeau!
Măi, nu se poate! Voi muriţi de cald şi eu aici dorm cu plapuma… 🙁
Cum o fi ? Prefer plapuma…
Cred ca a trecut de perioada monstrilor sub pat :))
Da, acum se plimbă liberi prin casă 😀
Eu sunt obisnuita cu chestiile astea. Ca Mamare, strabunica raposata acu vreo 20 de ani refuza sa paraseasca domiciliu si mai face si ordine prin casa dupa cum vrea ea. Da’ eu o las, stiu ca ciufuta a fost toata viata, nu pot s-o schimb acum. Zau, n-am nici o treaba cu fantomele, coabitam pasnic!:)
Ma văzut, îţi mai strică ţevile din când în când, în rest sunteţi paşnice 🙂
Trebuia să-i spui: “Nu vezi, mamă, ce ne face guvernul, zi de zi, ceas de ceas?!”.
N-o otrăvesc de la vârste fragede 🙂
Eu în locul tău i-aş fi dat să citească Fantoma familiei Canterville. Este proză scurtă de Oscar Wilde. Acolo o familie de americani se mută într-un străvechi castel din Anglia, dotat cu o fantomă înfricoşătoare. Ce se alege de biata fantomă este amuzant din calea-afară. Dacă n-ai citit-o ţi-o recomand cu căldură. Cred că s-a şi ecranizat prin anii 1940-45. Dar eu îţi ofer varianta electronică, că tot ai zis că te-ai specializat http://www.scribd.com/doc/38953445/Fantoma-Din-Canterville
😀 mulţumiiiiiim!
ce scumpa…..imi aduce aminte de vremea cand eram eu mica si imi era foarte frica.eu am dormit in camera cu bunicii mult timp.iar cand a venit vremea sa am camera mea vreo doua saptamani seara dadeam drumul la radio,strigam pisica si inchideam geamul sa nu iasa desi afara erau 30 grade.luam pisica in brate si o strangeam,dar ea miorlaia saraca de numai. :)) pot sa spun ca dupa vreo 2 saptamani pisica atunci cand ma vedea o rupea la fuga.
nu stiu cum am scapat de frica,dar acum pot sa merg singura si in cimitir 😉 cand nu sunt vii prin preajma.
:)) frumos menţionat “când nu sunt vii prin preajmă” ! Subscriu cu dragă inimă!
Can eram mai tinerel “umpic” (cam acum doua decenii), ma duceam cu iubitica momentului in cimitir, ca era mai liniste… si neaparat pe la ore la care “vii” nu se inghesuiau pe-acolo 😉
Vaaaai de mine! Asa indragostite erau iubitele de uitau de ambient?!
Si eu subscriu la plimbatul prin cimintir fara vii prin preajma! Da’, sincer si fara sa ofensez, nu cred ca exista vr-un june cu care sa ma dragostesc prin cimintire. Brrrrrrrrrrrrrrr. Mda’ clasicile parcuri ce au? Mai ales in timpul orelor cand lumea e la munca si junimea tocilara la ore!? Gradina botanica este destul de linistita si ea! Cea din Bucuresti, o recomand pentru astfel de activitati, mai ales ca ai o scuza perfecta cu invatatul la botanica. Frumoasa materie!
Si acu sa va zic una buna: cu copilul de 2-4 anisori ma duceam cu drag in cimintir unde era un fel de rond, cu bancute si niste nuci maaaari, batrani si umbrosi….pe caldurile de vara ni se parea raiul acolo. Si sa vezi ce povesti ii spuneam cu sufletele oamenilor care dupa ce mor se transforma in ingerasi….
Concluzia: no comment! … ba, poate risc o “mica” observatie: copilul era si este viu precum ar fi fost si ipoteticul june. Dar copilul este inofensiv, pe cand junele…..care sa ma duca-n cimintir……no comment!
Apropo de Grădina Botanică… e frumos acolo, umbră răcoare, dar nu se compară cu Cimitirul Bellu: umbră, răcoare, statui, istorie 😉 Nu m-aş îndrăgosti acolo, dar vara e un loc drăguţ :))
Multam de recomandare si confirm! Mda’ eu stateam (stau … cand vin in Bucuresti) in Drumul Taberei si pan’ la Bellu imi dau sufletul pe caldurile astea.
Mixy, nu-mi aduce aminte de cimitirul Bellu 😛
Eu am vrut, da??
Tocmai de plimbarea în cimitir vorbeam zilele trecute :)) Doi dintre colegii mei acum câţiva ani s-au dus la perfecţionare la Bucureşti. Acum ea îi reproşa lui, în glumă, că n-a băgat-o în seamă şi n-a vrut să meargă la plimbare cu ea. Iar el i-a replicat scurt – păi, nu-i vina mea că tu vroiai să te plimbi prin cimitirul Bellu! La care ea spune – Sunt multe poveşti de viaţă pe-acolo, arhitectură… . Toţi am râs, când colegul a spus – Apăi tocmai de viaţă nu-s!
Ba de viaţă sunt! 😀