‘mpresii de vanghelion

Am o prietenă foarte dragă – poate ultima dintre prietenele drage dacă e să mă iau după mesajele anemic spre inexistente  de sărbători, pentru că atât am râs de stilul mesajelor “fie ca” încât acum nu mă mai bagă nimeni în seamă, de frică să nu spun că nu e în regulă să folosești stereotipuri, ci e mai bine să fii unic.

Deci, revenind: am o prietenă foarte dragă, care atunci când a auzit că merg pentru prima dată la Vanghelion, a spus că abia așteaptă să audă de la mine reacții la cald. Știam că n-am chef să scriu de sărbători și n-o să-i satisfac plăcerea, dar ca să distrag atenția de la durerile mele, alea importante, am zis să scriu totuși.  Ești pe fază, prietena mea? I-auzi aici :

Va să zică de vreo 11 ani tot îi aud pe alții că “mamă, ce mișto a fost, ce ne-am distrat!”  iar eu mă distrez oriunde altundeva spre deloc de revelioane.  Acum am mers și eu, să văd ce e așa fantastic.
Ce să spun? Organizare desăvârşită, peste 7.000 de oameni la mese, mese de vreo 24 de persoane parcă. Motiv pentru care organizarea a considerat că spaţiul dintre scaune trebuie restrâns până la minim spre deloc, aşadar dacă te aşezai în capătul mesei, ridicai în picioare rândul tău şi rândul  aşezat la masa din spate, cam la modul ăsta:

Ca să nu mai spun că am avut surpriza de a ne vedea despărțiți (ca familie) 2 la o masă și 3 la altă masă. Probabil ăștia așa au pomenit, că de exemplu dacă mă duc la un spectacol și cumpăr 10 bilete, mi se dau biletele pe vreo 5 rânduri diferite, sau dacă aș cumpăra la un meci, mi s-ar da în vreo 5 peluze diferite!

În fine, când am văzut că trebuie să o iau printre rânduri şi să şterg  sau să dărâm toate gecile și gențile dintre scaune ca să ajung la loc, mi-a venit rău. Ca să fie treaba treabă, nenea responsabil cu organizarea halelii pe rândul meu mi-a cerut biletele şi a trebuit să ridic toate doamnele aranjate ca nişte păuni de pe rândul meu ca să trec să ajung pe culoar şi să îi dau biletele să le verifice. Nenea a zis că e ok şi am trecut înapoi pe rând până în capăt, cerându-mi o poală de scuze doamnelor curcan, pardon păun, că le-am ridicat iar în picioare. Una din curcanii-păuni a zis “aşa ai de gând să te fâţâi toată noaptea??”

Am murmurat scuze zâmbind, până la urmă nu era vina mea că aşa erau aşezate mesele, dar nici vina lui Vanghelie, pe care îl drăcuiau unii că n-au loc să ajungă la locul lor. Hai să fim seriosşi, nu mi-e drag Vanghelie, dar nu cred că a venit ăla şi a aşezat scaunele aşa înghesuit, cum nu cred că a dat dispoziţii să se aşeze mesele în aşa fel încât să nu mai poată să iasă nimeni dintre rânduri pe perioada Vanghelionului!

Se vede treaba că eram singura care gândeam așa, şi ca să nu isc polemici între adepţii vanghelişti (ăştia sunt mai ales de-ăia reabilitaţi) sau cei care nu-l halesc (pe motive de gramatică în primul rând), am tăcut din gură. Nu era treaba mea la trecerea dintre ani să intru în polemici vangheliste.

Şi cum împărțeam buchetul meu de băuturi aşezat pe masă (o șampanie, 2 sticle vin, 2 l apă minerală, o fanta și o cola la câte un litru )cu un un puşti de vreo 6 ani, i-am lăsat lui sticlele de suc, presupunând că mă pot descurca cu şpriţurile de vin+apă minerală. Acestea fiind zise am mâncat jumătate din platoul de aperitive – cel pe care îl cunoşteam cu denumiri româneşti – şi am plecat să dansez.

Pentru că de fapt asta îmi doream: spectacol de muzică și dans.

Când am trecut pe lângă doamnele curcan- păun le-am cerut iar scuze zâmbind pentru că le deranjăm, ele au înghiţit nervos dumicaţii de parcă ar fi vrut să-şi fărâme protezele din gură şi am plecat în ringul de dans.

În ring, 90% din participanţi se bâţâiau anemic de pe un picior pe altul doar ca să se vadă în centru, iar restul de 10% inventau paşi de dans. Am ales un soi de dans struţo-cămilă în care noi cântam şi dansam în acelaşi timp. După noi s-au luat şi alţii. Bună treabă!

După vreo 6-7 dansuri d-astea cântate, ne-am întors la masă, unde mi-am cerut scuze doamnelor curcan-păun că le deranjăm și când am ajuns în dreptul scaunelor noastre am observat cu stupoare că jumate din vinul de pe masă nu mai era!!!

Serios?!

Cineva a spus că o sticlă s-a spart. Lipseau încă două. Mama mi-a șoptit în gura mare (din cauza gălăgiei) că a auzit că lumea șutește la vanghelioane. Pe bune? Nu-i nici 10 noaptea, ce dracu!

Am pus un puști din cei care serveau să desfacă o sticlă de vin , ăla s-a executat după vreo 10 minute (când a reușit să treacă printre rânduri), și am băut un șpriț pe nerăsuflate aproape.

După care mi-a venit rău, că nu-s obișnuită cu acte d-astea…. Dramatice.

Acestea fiind zise, mă pregăteam aproape deeee…culcare. E drept că familia era împărțită în două, dar e tot atât de drept că nu puteam vobi cu persoana de lângă noi decât dacă țipam ca măgarii, ca să ne facem înțeleși. Nu mai puteam să beau atât de repede după ultimul pahar, așa că am decis să-mi adun femeile din gașcă și să facem un pipilică (auzisem că durează 2 ore statul la coada toaletei pentru ușurat și calculam că poate reușim să facem treaba asta până în focul de artificii).

Am mers, mi-am atras privirile dezaprobatoare ale doamnelor  curcan-păun , care acum se uitau atent la monitoarele de margine, ca să vadă ce se întâmplă pe scenă și-am reușit să intru în toaletă după un sfert de oră! Cică anul ăsta au fost amenajate 3 toalete pentru femei, nu ca în anii trecuți, numai una.

Nu ne-am mai întors la masă, am mai dansat o idee în fața scenei.

Când ne-am întors, nu le-am mai cerut scuze doamnelor curcan-păun pentru că se încruntau înfiorător, aşa că le-am dat dracu. Cu grație.

Minunată senzaţie!

De pe masă dispăruse șampania și deja începeam să mă uit suspect la puștiul din fața mea. Ăsta, părea copil cuminte. Mi se părea cam suspect să pilească pe sub masă de la vârsta asta. Curioasă, am ridicat faţa de masă  şi am văzut următoarele chestii:

Apoi am observat că de-a lungul dedesubtului mesei nu erau numai genți, ci şi sacoșe, pungi d-astea mari de cadouri, iar de pe masă dispăreau înfiorător chestii. Am presupus că trompetele de hârtie sunt în buznuarele puştiului, dar nu înţelegeam de ce pâinea mea făcuse paşi dincolo de poşeta doamnei din dreapta mea? Mă gândeam eu că trebuie să încep anul la dietă, dar chiar aşa?!

A văzut şi mama şi a început să vocifereze că nu-i normal, ce dracu’, suntem la MAREA ŞUTEALĂ? Nu ştiu ce e auzit sau a înţeles doamna flămândă, că şi-a luat poşeta şi a făcut paşi. Intenţionat, mi-am pus pâinea lângă farfuria mea.

După o oră, când mi-am adus aminte de pâine, era iar de partea cealaltă a poşetei lu’ doamna. Am dat-o dracu’ şi pe-asta.

Trecem peste haosul de la 12 noaptea, când am ciocnit cu vin pentru că şampania mea nu era, iar pe cele ale celorlaţi membri ai familiei „le-au luat vecinii şi au plecat afară, la artificii”

A venit în sfârşit marele Paul Anka. Tot respectul pentru cariera acestui om, dar mai ales pentru vârsta la care cântă. Dar mai ales pentru ora la care poate să cânte! Dar mai ales pentru faptul că nu ia pauză!! Am ascultat „Smells like teen spirit” al lui Nirvana pe o tonalitate jazz sau blues, nu ştiu sigur, sunt o ignorantă moartă de somn la ora aia.

Şi după ce mi-a trecut os prin os de atâta respect, pe la 1:30 noaptea am cedat nervos şi am plecat acasă.

În speranţa că i-am explicat prietenei mele cum a fost la Vanghelion, nu pot decât să-i dau dracu’ din suflet pe toţi participanţii morali de la MAREA ŞUTEALĂ, indiferent unde are loc ea.