Dacă eu reuşesc să deschid gura şi să spun că tata face apă la plămân cu kilogramele şi că are cancer neoperabil, reacţia ta, a ăstuia cu care vorbesc, reacţia ta de interlocutor care m-ai văzut într-o găleată de nervi şi m-ai întrebat ce am păţit, nu trebuie să fie una în care să vii să-mi povesteşti cu tristeţe despre toate cazurile de cancer pulmonar pe care le cunoşti prin împrejurimile tale şi cum s-au soldat ele cu moartea subiecţilor despre care vorbeşti. Şi după ce ai terminat de povestit de cei cu cancer la plămân, să treci la alte organe, că doar ţara e plină de d-ăştia, iar denumirea de cancer încă mai înmoaie venele de parcă ar fi strigoi. Şi dacă ai terminat şi cu asta, să-mi spui că statistic vorbind, şansele de supravieţuire sunt aproape…aproape. Îţi dai seama că dacă vorbesc cu 2 proşti ca tine, care nu ştiu să compătimească, e ca și cu aș trăi două calamităţi în aceeaşi zi!
Mie mi se pare firesc să asculţi şi cam atât. Poţi să bagi o rază de speranţă, o sămânţă mică, nu se ştie niciodată, poate prinde rădăcină şi se face mare. Dacă vrei să faci mai mult poţi să încerci să scoţi omul din momentul ăla, să stai cu ochii pe el să nu facă vreo nefăcută, să vezi dacă mănâncă sau dacă dimpotrivă, mănâncă prea mult…. în fine! Griji mărunte, care puse cap la cap fac mai mult decât o mie de cuvinte.
Altfel, îmi pare rău să izbucnesc cu astfel de oameni lângă mine. Prefer natura, mai ales când afară-i o ploicică deasă bătută de vânt rece de iarnă, care combinat cu o stare de rău dă un egal numai bun să poți să plângi liniștit pe drum. Slabe şanse să se prindă vreun bucureştean prin ce treci, lacrimile se topesc în ploaie, vântul le mai zvântă uscându-le în brazde pe faţă și într-un final respiri ca după o nevralgie cruntă.
Intru în farmacie unde don’şoara farmacistă tocmai plânge uşurel la telefon. Mă gândesc că „Uite şi p-asta, săraca, o avea şi ea vreun bolnav în familie!”, dar înainte să o compătimesc, îmi risipeşte bănuielile spunând la telefon:
– Dacă nici a treia oară nu se înmoaie blatul ăla, fac crimă, tu! Nu se poate să fie blat tare-crema moale, blat tare-crema moale, și nenorociţii ăştia să susțină că nu trebuie însiropat tortul! M-am făcut de râs de două ori!…
Şi mă vede. Încheie convorbirea:
– Hai că am pe cineva aici, vorbim mai încolo, te pup, pa-pa!
Apoi către mine, îngrijorată:
– Ce-aţi păţit?
Privesc rafturile din spatele ei pline de medicamente, iar în spatele lor, din frânturi de oglindă înţeleg că am un chip roşu, plâns, răvăşit, ca și al ei. Deosebirea e că avem alte priorități pentru care să vărsăm lacrimi.
– Nimic…ploaia, vântul… Dă-mi te rog ceva pentru gât…
Împachetează gânditoare cutia, se vede treaba că o frământă rău grija tortului. Nu mă pot abține să nu fiu fată bună azi și-i spun:
– A treia oară cred că-ți iese. Tortul adică.
Îmi zâmbește cald, frumos, mă simt bine.
Apoi ies afară, în ploaie.