Îmi plac şedinţele, consilierile, întâlnirile business lălăite, cuvintele goale, periajul artistic pentru PR, iar când sunt obligată să particip la chestii de gen, leşin de bucurie. Astea-s treburi utile, constructive, din care ai ce învăţa. Mai ales când înveţi ceva noutăţi.
Încerc să învăţ repede, astfel încât să nu am prea multe întrebări şi să nu prelungim calvarul întâlnirii. E ca atunci când mă întreabă cineva ce mai face fata mea şi răspund simplu, sec: „Bine!”, pentru că n-are sens s-o lungesc, oricum urmează să aud ce face copilul persoanei care mă întreabă sau ce-i face toată familia sau de câte ori au răcit în primăvara care nu a început sau cât de moale i s-a căcat câinele de dimineaţă.
Deci întâlnirea se prelungeşte oricum, la ce aş mai dubla eu timpul poveştilor?
Oamenilor le place să povestească… O chestie, oricât ar fi ea de nouă, ar trebui să-şi atragă auditoriul. Alfel risc să-mi fugă gândurile, să-mi trosnesc maxilarul înăbuşind căscaturi de plictiseală, să desenez floricele şi păduri întregi pe agendă sau să urmăresc obsesiv o aţă lungă de pe sacoul hainei celui care vorbeşte. Cu cât oratorul este mai plictisitor, cu atât aţa mi se pare mai lungă, iar când sunt întrebată brusc:
– În cazul ăsta ce credeţi că se întâmplă potrivit prevederilor legale?
– Ă? răspund ca la ţară. Mmmă scuzaţi, eram atentă la aţa de pe sacoul dvs… Puteţi repeta întrebarea?
Îşi adună aţa descosând o bucată bună de buzunar şi arată fericit când aţa reuşeşte să se oprească din descoasere. Contuinuă prelegerea. Mă întreabă şi răspunde singur, ca să nu mă mai pună în situaţia neplăcută de ai răspunde, probabil îi e teamă să nu-şi descoasă tot sacoul din cauza mea.
Omul s-a înfierbântat vorbind, se ridică şi se plimbă în picioare prin faţa noastră . Produce curenţi de aer încărcaţi de praf care îmi provoacă un strănut viteză, drept urmare îmi sar mucii pe mapa omului. Colegii mormăie “sănătate!” moţăind pe lângă mine, nu s-au prins că eu belesc ochii cât cepele de groază către mapă şi nici de ce. Scot iute un şerveţel şi pândesc să treacă oratorul prin dreptul meu. Mă simt o panteră hămesită, iar el – o biată căprioară.
Cum îl prind în faţa mea sar iute spre mapă, omul se sperie, se dă un pas înapoi, strânge mapa la piept şi bălmăjeşte stresat, privindu-mă ca un ostatic hăituit:
– Ce naiba se întâmplă?!??..
Mă simt copil de Terminator:
– Nimic… Încerc să-mi prind mucii.
Şi în sfârşit, s-a animat atmosfera! Toată lumea e fericită că am eu muci de adunat de pe mapa omului.
Ia să auzim, voi ce experienţe suculente aveţi de la şedinţe?
parerea mea :)) http://www.urbandictionary.com/define.php?term=bullshit+bingo
:)) Cu ani in urma noi numaram cati “deci” scoate seful. Unul tinea foaia, si facea cate un x pentru fiecare deci (n-aveam alta metoda mai eficienta). Restul ne inroseam ca racii, iar la final de sedinta, al de-a tinut socoteala anunta cu glas stins “65 in z minute”, iar restul fugeam ca potarnichile sa ne hlizim pe unde apucam, numa’ nu in fata aluia. Dupa o sedinta d-asta, cand a anuntat omul rezultatele si a zis “record batut”, a intrebat sefu’ despre ce-i vorba, la care noi raspundeam “deci…”. Nu s-a prins, n-are a face… Oricum in sedinte ne spunea mereu aceleasi chestii, le stiam pe de rost, asa ca trebuia sa ne ocupam si noi timpul cu ceva…
Alta data i-am facut o caricatura pe care-am facut-o sa circule: cum ajungea la cate unul, se inrosea omu’ la fata, isi cerea scuze si fuga afara, dupa el au mai iesit in goana inca vreo trei, noroc ca seful asta era cam tolomac si a inghitit pastila cu “i-a picat ceva greu la lingurica”…
Deci… vă apuca enterocolita instant şi deci el tot bătut în cap! Halal!
bullshit !!! =)))
Noi nu prea avem sedinte… Dar a ultima am avut doua chestii “suculente”: o cutie de 10L de apa de izvor si duduia care a adus-o 😀
Apa era pentru noi 😀
Şi duduia pentru cine?!
Ehhh… aia nu era pentru proletari 🙁
Sefu’ ei stie mai bine…
si mucu? si mucu? unde a ramas? pe sacou sau pe mapa? :))
L-am şters, dă-l dreak, în viaţa mea n-am alergat aşa după muci!
Eu mi-s insomniaca de decenii. Dar in Italia, in aula mare a spitalului unde am fost in “vizita de lucru”, pe cand oratorul vorbea pe limba lui si translatorul se auzea in casti pe limba noastra, limba mea atarna intr-o parte si am sforait de se tavaleau colegele mele de ras. M-au si pozat asa sexy, cu gura cascata si ochii inchisi… M-am trezit de chicoteli iar oratorul tocmai era in dreptul randului meu de scaune, am crezut ca vine sa ma ia de urechi; dar nu, terminase discursul si tocmai se retragea. Si nesuferitele ziceau ca s-a suparat pe mine ca sforaiam prea tare si s-a ridicat de la tribuna si a plecat furios. :))
:)))) Îţi prieşte limba italiană pe post de diazepam
:))) Super tare! Faza asta cu prelungitul unei sedinţe – mi s-a întâmplat mie la un simpozion. Era unul care se străduia puternic să ne zică ceva, să transmită şi avea nevoie de feed-back – încerca să vadă care sunt părerile noastre despre problema dezbătută. Mie una mi se părea că ar fi fost loc de imbunătăţiri, pe de altă parte aveam nişte întrebări reale, dar adevărul e că mi se făcuse milă că nu-i dă nimeni nici un feed-back – când are omul nevoie, aşa că l-am întrebat – Big mistake! Colegii mei şi toţi ceilalţi care deja se vedeau plecaţi – mi-au aruncat priviri de la stupefiat la criminal. Oricum m-am gândit că nu poate să dezvolte prea mult, dar m-am înşelat. N-a adus nici o lămurire în plus subiectului, nici nu m-a lămurit cu problema pe care o aveam, dar când m-a întrebat cum mi se pare răspunsul lui – am spus, spre fericirea tuturor, “Minunat, foarte edificator, aşa rămâne!” Mai rămânea să spun “Howgh! Am zis” şi s-ar fi simţit că vorbesc ca Winnetou la sfatul bătrânilor :)) Oricum omul a fost încântat, DECI – s-au mai văzut români fericiţi. Mai nefericiţi erau cei de vroiau să evadeze cu mult înainte de-a începe simpozionul :)) De atunci încerc să nu pun întrebări, chiar şi atunci când m-ar interesa un subiect.
Tu ai făcut ca la şcoală: se sună de pauză, profesorul ia catalogul şi dă să iasă din clasa aproape adormită şi se trezeşte unul :
– Domn’ profesor, dar temă nu ne daţi?
Şi să te ţii invazie de fericire dinspre partea colegilor… 😀
:)) Chiar aşa, deşi pe vremea când eram la şcoală colegii mă rugau să-i ţin de vorbă pe profesori ca să nu ne asculte sau să uite de temă :)) Aşa că m-am învăţat prost, fiindcă de obicei funcţiona 🙂
O dezbatere interesantă în timpul orei de curs e binevenită. O dezbatere înainte de pauză e un model de AŞA NU, şi în nici un caz nu se aduc temele în discuţie 😉
Eu, ca și Adelina, ajung uneori să moțai la prelegeri de-astea prelungite, debitate monoton. Atunci îmi pun ochelarii pe nas, deschid agenda, iau pixul și mă prefac că vânez informații esențiale asupra subiectului expus, ca să le notez. Fiindcă nu sforăi de felul meu, atitudinea mea poate părea doar dubitativă, nu somnoroasă.
“dubitativ-onirica” 😀