Din seria tu să nu faci aşa:
Uneori nu-mi vine să cred cât eram de deşteaptă pe la 14-15 ani. Frate, deţineam adevărul absolut, când deschideam gura se uita lumea la mine ca la soare. Mă simţeam bine. Emiteam principii de viaţă, clare, solide, trainice şi sănătoase, principii care după vreo 2-3 ani de zile s-au făcut scrum şi tot ce am emis vreodată adevăr absolut, părea că mă transforma de-acum în cea mai mare impostoare.
Cu convingerea că n-aţi înţeles mai nimic, să vă povestesc cum am tuns eu prima dată pe cineva. Luaţi în considerare faptul că provin din părinţi româneşti, d-ăştia care s-au descurcat singuri, ştiu de toate şi au făcut „din căcat bici”. Care nu ştiţi expresia, întrebaţi-vă neamurile trăite în epoca de aur ce înseamnă.
Şi cum mama tundea într-o veselie astfel că noi n-am avut niciodată cozi de împletit cât am mers la şcoală, doar ne spălam pe ochi şi netezeam un pic cu apă părul sculat din creştet, la momentul de care vă pun eu ştiam deja cum e treaba cu tunsul căpăţânilor . Când am auzit o colegă de la altă clasă că voia să-şi tundă mândreţe de păr fără să ştie mă-sa pentru că nu o lăsa, fireşte că am sărit în ajutorul ei eu şi o prietenă. Pe vremea aia aveam inimă largă, între timp s-a mai strâmtorat, Slavă Cerului!
Şi cum prietena mea punea la dispoziţie casa şi foarfeca de tuns, veneam şi eu cu flerul şi experienţa mamei într-ale tunsului.
Ajungem în camera cu pricina. O întreb pe victimă:
– Cum şi cât vrei să te tunzi?
– Pănă aproape de urechi, zice ea, un soi de bross aşa, cu ceafa goală, înţelegi?
– PErfect! zic eu. Desfă cocul.
Băi nene, când şi-a desfăcut aia cocul, i s-a revărsat părul până în chiloţi! E drept că era tocat şi prăpădit, dar lungimea m-a dat gata, că aşa suntem noi fetele, ne înmuiem la lungimi. De păr.
– Băi, fată, ai cam mult păr… Nu vrei tu să te mai gândeşti? Poate că are dreptate maică-ta…
Aia, nimic!
– NU, că m-am săturat de el, mă chinuie cu el strâns în fiecare zi …
Ce vrei? Spasmele adolescenţei, voia fata tunsă şi cu asta pace-bună!
O aşează prietena mea pe un scaun care scârţâia şi-mi dă foarfeca de tuns. Foarfeca asta era o ruginitură care abia dezlipea braţele unul de altul. Va să zică trebuia să ţin foarfeca cu două mâini, ca la tuns oi, altfel nu reuşeam să-i dezlipesc lamele ca să tai.
Vă spun sincer, îmi venea să plâng de mila unei atâta lungimi de păr, şi o întrebam când eu, când prietena mea: „sigur tundem?”
– Siiiiigur!
Şi-am tăiat. Prima dată a fost mai greu, în sensul că mai mult ciopârţeam decât tăiam, dar până la urmă ne-am obişnuit: prietena mea ţinea şuviţa şi eu „harşt” cu două mâini pe foarfecă.
Mbun, după o vreme, gata ciopârţeala.
Acu’, cum să facem să fie cu ceafa goală, că ceafa era plină şi arăta ca o linie desăvârşită de zig-zag?!
Figura asta cu „ceafa goală” n-o văzusem la mama, deci m-am gândit eu că ar trebui să lase capul pe spate şi dacă eu tăiam paralel cu pământul, la final se aşeza părul în scări pe ceafa ei.
Gândul meu era bun, dar când s-a lăsat victima pe spate, s-a dus grămadă pe spate jos de pe scaunul scârţâicios, rupând atât noada ei, cât şi picioarele scaunului.
– Faaaată, mi-ai rupt scaunul! ţipa prietena mea.
Încerc să dreg situația:
– Taci, şi zi mersi că v-a scăpat de el! Dacă-şi rupea tac-tu curul pe scaun când era beat, era mai bine? Aşa, asta e tânără, noada ei se reface…. Hai fată, stai jos pe ziarele astea, să terminăm ceafa şi nu te mai văita, zic victimei.
Asta stă, chiar stătea ca miaua de bucurie că scapă de păr şi reuşesc să mai jumulesc oarecum ceafa.
Măi, la final fata a fost mulţumită, prietena mea a zis bogdaproste că s-a rupt scaunul sub curul vitimei şi nu al altcuiva din familia ei, iar tunsoarea victimei arăta mult mai bine decât ce vedeţi voi azi prin coafoare, va să zică era o freză detul de futuristă ciopârţită aşa pe ceafă, dar….
… trei zile n-am ieşit pe poarta şcolii, ci am făcut săritura hoţului pe gardul din spate, pentru că prin faţa şcolii făcea mama victimei plantoane întrebând continuu:
– Unde-i nenorocita aia care mi-a tuns fata ?!?!
În rest promit că am fost un copil tocilar şi cuminte.
😀
=)) =)) Aveam o prietena in copilarie de-o placea mult pe Cher. Si a vrut sa-si faca freza aia punk din mandrete de par lung pan’ la brau si silky smooth a la Zohan, decat ca nu stiu ce dracu’ i-a venit sa-si dea cu un moloz d-ala cu sclipici pentru par din recuzita lu’ ma-sa. Si-a adus aminte ca i-a zis ma-sa ca n-are voie sa umble in maglavaisurile ei, da’, ce sa vezi, ca nu se lua sclipiciul ala, neam (bine, eu cred ca era expirat, ca pe vremea lu’ Ceasca trageai de-o sticla de oja si-o lungeai cu acetona de-o mosteneau si stranepotii, d-apoi maglavaisuri d-astea de “import” cum era sclipiciul ala, asa ca dracu’ stie de cand zacea p-acolo)! Tolomaca s-a gandit ca daca-si taie ciuful vopsit n-o sa se prinda ma-sa ca si-a bagat nasul in cosmeticale. Pe dracu, ca-si facuse o freza mai punk decat a lu’ Cher, cu un mot de Woody in varful capului, si pe umeri cu pleata. Era ceva intre Billy Idol si… CC Catch, da’ horror. Si cu sclipici. Eu am ajutat-o doar cat i-am tinut oglinda, dar daca a iesit asa urat, cre’ ca n-am tinut-o bine 😀
=)))) Aşa se naşte flerul de stilist. Întâi faci şcoală pe tine, şi pe urmă pe alţii. Vai, bată-te norocu’, mi-ai adus aminte de ojele lungite cu acetonă! Doamne, ce-am mai râs! =))
Da… Acu’ daca zici cuiva ca ai bagat acetona-n oja face urticarie instant, da’ atunci… Cine dracu’ auzise de top coat, base coat si alte d-astea? La dracu’, ca ne spalam numa’ cu nenorocirea aia la pernute (de la Farmec, of course), cu urzica si musetel (altceva nu-mi amintesc), samponul cu musetel mirosea ingrozitor, asa ca singura “optiune” erau pernutele cu urzica, asta daca nu ma fatuiau cu sapun de casa (d-ala aveam stive, si era universal: mergea la masina de spalat Albalux, mergea si la covoare, ca detergentul era scump, iar la spalat parul, mergea de minune, mai ales ca la gradinita era vesnica epidemie de paduchi, iar paduchii aveau obiceiul de-a migra la astia spalati). Gazul il foloseam la opait, asa ca daca luam paduchi eram tunsa rapid. Mie nu mi s-a intamplat decat o data sa culeg chiriasi si am fost traumatizata rau de tot cand m-a dus maica-mea la coiafor si a strivit coiafeza paduchele pe geam… Cre’ ca n-o sa uit toata viata mea paduchele strivit pe geam… Si pieptenele de os care nu facea fata hoardei de invadatori…. Si “tunsoarea”, ca dupa ce ca eram eu uratica, nu credea nici dracu ca-s fata… Da’ nu mai deconspir nimic, ca tu ma faci sa povestesc la tine in ograda :)) Las’ ca zic la mine si te invit si pe tine cand oi da gata povestea :)) Si pana atunci zi tu cu oja, ca n-am maine ce citi si ma stafidesc de plictiseala. Numa’ tu esti de vina!
doamna, pai tu o duceai bine, aveai sampon verde la pernuta? Noi aveam numai la bidonash, cand prindeam la pernute, tineam acolo pt cand plecam in deplasare. Si foloseam cate juma de pernuta, sa ajunga la fiecare. par lung mi-a lasat mama abia dupa revolutie cand a aparut un sampon de la polonezi de la care am facut matreata de am tercut iar pe sapunul de rufe de la mamaia, ce mirosea a seu de oaie, ca na, daca oi avea, oase si grasime de oi punea.
Cat despre paduchi, pe 15 iunie dupa ce luam coronita, ma ducea mama la coafor unde primeam o coafura castronel, pt care boceam, si apoi eram dusa la tara. Preventiv tunsa, am zis. Sa poata mamaia sa ma dea usor cu gaz.
Cu păduchii am altă poveste, când oi avea timp, oi spune-o.
Măi, B, da’ eşti o tolbă de amintiri bag seama! Are dreptate Arakelian, şamponul la pernuţe era pentru deplasări. Stau şi mă gândesc acum dacă or fi avut termen de garanţie pe ele, păreau că expiră la sfârşitul lumii. Ca şi săpunurile fa sau cremele de la farmec. Mă mai bântuie şi amintirea produselor bărbăteşti, mi se părea că e miroase a primăvară când ieşea tata din baie: era un săpun de ras cilindric, şi loţiunea aia tonică, “after-shave”-ul ăla ieftin la sticuţe dreptunghiulare. Nici astea nu cred că aveau termen de garanţie. Le-am văzut şi anii trecuţi pe la tarabe de vechituri :))
Da’ cine dracu’ auzise de termen de garantie? Singurele ambalaje pe care le studiam erau alea de la fa-uri, bac-uri si tot nu ma uitam dupa valabilitate. Cre’ ca la noi curgea altfel timpul :)) Neam de vampiri, d-astia d-ai lu’ Highlander Nemuritorul :))
L-a tuns si mama pe tata o data… A vazut ea la coafor ca alea prind parul intre degete si taie. Alea taiau deasupra, ea a taiat dedesubt. Atat de futurist arata tata ca a umblat cu caciula in cap vreo saptamana, desi era toiul verii si el lucra in Turnatorie. 😀
=))) Mă pune mama o dată s-o tund, să-i tai vârfurile, şi zice:
– Mă tunzi şi pe mine “în V”
Zic OK.
Şi tund.
Şi tund.
Şi când se vede mama la sfârşit, o ia groaza. Avea un V perfect ascuţit ! :))
Acu’ se poarta! Ma tunzi si pe mine?
Ce literă vrei?
Tot v…
:)) Da, dar nu erai tu de vină, mama ei era – că de-ar fi fost de acord cu tunsul – se ducea fata la coafor şi ieşea o freză mai puţin futuristă, unde pui – că mai scăpa şi scaunul nerupt 🙂 Cât despre asta cu adevărul absolut – eu nu-mi amintesc să fi fost aşa, cred că eram mai mult genul care-şi face probleme din absolut orice, dar fiica mea cred că şi acum deţine acest monopol asupra adevărului şi înţelegerii universului :))
La noi e invers, am fată grijulie. Universul ne rânduieşte frumos, să nu semănăm.
Am tuns-o pe fiica-mea conform traditiei in familie in care mama tunde fata, si bretonul l-am nimerit exact pe linia fruntii :)))
Adica ultrascurt. Asa ca nu mai fac, am dus-o la specialist si deodata parca nu mai e cocuta, e fetita. O fetita mare, serioasa…
eu am invatat sa tund copilul (ii creste repede bretonul, si aici e scump). Dar prima data am fo intrebata: cine si-a batut joc de fiica ta? 😀
E nasol să tunzi un copil în mişcare. Preferam să-i pun clame 😀
La noi, deşi mama ştie să tundă foarte bine (se tunde singură, ceea ce pe mine mă umple de mirare şi acum) şi m-a tuns atât pe noi copiii, cât şi pe tatăl meu – de mine nu s-a prins deloc această tradiţie pentru că n-am vrut s-o sluţesc pe fiica mea. Pe de altă parte am avut curajul s-o las pe ea – nu să mă tundă, ci – să mă penseze. Era la început, când avea vreo 14 ani, aşa că a început să ia, cu o mână fină şi sigură, fir cu fir – ce era în plus. La final m-am uitat în oglindă – eram cu o sprânceană mai sus, în mod foarte întrebător :)). Pe moment n-am ştiut cum să reacţionez – i-am zis ceva despre faţa mea de clovn care se întreabă… Şi n-am putut să fac precum tatăl Mironei – să-mi pun o pungă pe faţă – aşa că o vreme (destul de lungă) aveam mereu surpriza să văd oamenii pe stradă uitându-se ciudat la mine — ca răspuns la privirile mele întrebătoare :))
=)) E o adevărată artă să pensezi. Aşa mi se pare mie că are fi-mea o profă care se miră tot timpul. Am înţeles târziu că aşa se pensează.
Nu mă bag la aşa ceva, schimbă total fizionomia. Freza o mai ciufuleşti, mai pui agrafe, te razi în cap, dar la sprâncene ce naiba să le faci? A, mai nou, văd că se poartă pensat total şi desenat. Sau colorat sprâncene. Când văd câte o blondă cu sprâncene maro am senzaţia că văd Homo sapiens la origini.
ce de amintiri aici la tine. o placere. am ras cu hohote. ce ti-e si cu romanii astia priceputi la toate imi imaginez ce distractie era pe capul vostru..
Să ştii că ne distram!
In afara de frate si sot si al meu fireste, nu am bagat mana in parul altuia. Vecinele se mira cum de ma tund singura si le-am zis sa dea cu semnatura daca vor sa se lase pe mana mea, la emotie nu stiu cum o iesi freza. Nu s-a mai oferit nimeni. :))
Cand eram mica matusa’mea se ocupa de tunsul parului in familie, ce flocaiala mi-am luat ca mi-am bagat foarfeca in sprancene, dar ce sa fac daca erau stufoase. Cum experienta era ioc am facut si gauri pe care le-am umplut cu creion maro. :)))
:)))))))))