“o” dispariţie

Mergeam cu mama pe una din aleile spitalului, spre salonul lui tata. Linişte, copaci, cip-ciripurile păsărilor pripăşite în copacii seculari din grădina acestui spital. Şi mergem bârfind te miri ce nerozie ieftină ca să ne facem curaj şi să intrăm vesele la tata în salon şi când colo, ce să vezi?

Eu am crezut că-i un căruţ de cărat mâncare spitalicească înspre saloane, dar la o privire mai atentă, şi la vederea celor 3 asistenţi băieţi care cărau mâncarea cu botniţe anti-microbi la gură, m-am prins că ceva nu e-n regulă. Pe măsură ce ne apropiam de căruciorul cu mâncare mi-am dat seama că mâncarea venea spre noi înr-un cearşaf, cu tălpile drepte-n sus!

Când a văzut şi mama targa cu mortul, au luat-o trepidaţiile:

– Aoleo, ăsta e mort! Ce facem??? şi se uita către gardurile spitalului.

– Mergem calm pe lângă el, că nici dacă vreau nu pot să sar gardul lateral. Mamă, termină cu prostiile şi cu frica, mie mi-e lene!

– Şi cum?!??? Trecem aşa? Pe lângă el?!!

– Da, ce-are? Crezi că e contaminat? Sau muşcă??

– Nu, dar ia uite cum e înfăşurat din cap până-n picioare în cearşaful ăla alb!… Aoleo, îmi vine rău!

-Termină cu prostiile! zic hipnotizată de apariţia tărgii pe lângă noi, apoi murmur cum am învăţat la mamaie în sat, la pomeni: Dumnezeu să-l ierte!…

– Dumnezeu să-l ierte! zice mama suspinând, de parcă asta era toată treaba care ne împiedica să trecem pe lângă targa mortului.

…….

A doua zi dimineaţă mă trezesc şi plec la muncă mai mult adormită decât normală. Şi când să traversez intersecţia văd că un şobolan încearcă să traverseze în acelaşi timp cu mine. IAAAACS!!! UUUUPSSS! ÎÎÎÎÎHHH!!!! My gooood!!!!

Adică un shobo drăguţ, gen ratatouille. Îi lipsea tichia aia de bucătar.

În clipa aia am urât TOATE DESENELE CARE PREASLĂVESC ŞOBOLANII. Mai ales Ratatouille. Şi am vrut să traversez repede înaintea lui, ca să nu-l mai văd, şi pas rapid înaite şi … tit- tiiiiiiiiiiit!!!!
– Eşti nebună?!?? Vrei să te sinucizi??mă întreabă şoferul opărit.

– Eşti nebun?? La ora asta ştii tu că se sinucid oamenii???

…şi dau să-i arăt şobolanul din gaşca lui ratatouille, dar ăsta dispăruse mişeleşte bag seama, aşa că nu i-am mai spus nimic.

……

 

A treia zi dimineaţa mă ia cu răcoarea dimineţii şi cu învelit până-n dinţi cu cearşaful alb de sub curul din dotare. Şi-o aud pe mama horcăind la 6 a.m.: HHHHHHîîîîîîîîî!!!!!!!

Deschid ochii şi o văd:

– Mamă, ce faci?

– Mersi bine, un infarct, respiră ea greu.

– Mamă tu eşti sănătoasă?? ţip ridicându-mă din sarcofagul alb în care dormeam

– Da, dar tu eşti?!? De ce dracu’ dormi într-un cearşaf alb, ca alea în care se înfăşoară morţii??? Te calc în pcioare dacă te mai înveleşti cu ăsta, să fie clar!!!

…….

 

Şi pe aleea de la bloc mâncau nestingheriţi porumbeii nişte pâine uscată. Putorile de mâţe care altă dată erau mâţe, se uitau acum în zeflemea la porumbeii aflaţi 2 metri mai încolo. Mâţe ghiftuite de mâna omului.

Şi-apoi aproape că am ajuns să traversez să merg la muncă. A ieşit un „shobo”, amuşinând aerul din preajmă. Am aşteptat să ne sinucidem împreună pe trecerea de pieroni, dar nenorocitul n-a venit, s-a dus înapoi în timp ce eu îl urmăream cu părul perpendicular pe mine de scârbă şi călcasem deja pe trecerea de pietoni.

– Doamnă, vrei să te sinucizi??? urla taximetristul.

– Singură? Nuuu! Unul de-ai noştri unul de-al lor, altfel nu mă sinucid!!!

 

Habar n-am ce-a înţeles, dar a plecat în trombă.