Mi-a spus că în noaptea aia are treabă la un văr de-al lui, deci înnoptează acolo, dar mâine dimineață să fim treze înaintea soarelui, ca să plecăm la munte așa cum îi place lui, pescărește, cu noaptea în cap și cu bicicletele la noi ca să facem trasee montane.
(?!)
Și totuși…
După amintirile mele, poate să treacă și o săptămână de la ora fixată până când plecăm. De câte ori stabilește o oră îmi aduc aminte de vremurile când îmbrăcam copila, mă îmbrăcam și pe mine, iar el întârzia 5 minute, 10, un sfert de oră, o oră, două, trei, ne dezbrăcam, și după 5 ore apărea crispat:
– Nici acum nu sunteți gata?!???
Și-atunci aruncam repede haine pe mine și pe fată ca să plecăm.
Îmi povestea tata că în armată li se spunea de către superiorul lor: “aprind bățul ăsta de chibrit, până când se stinge să fiți gata echipați, că dacă nu, culcat-drepți de 50 de ori sau X plantoane”.
Ei bine, eu mă îmbrăcam pe mine și pe fata mea cu atâta dexteritate de terminam înainte să se stingă flacăra unui băț de chibrit și jumătate.
Astea fiind zise pe post de introducere, în momentul în care a zis „să fim treze înaintea soarelui”, noi am înțeles mesajul din experiență și ne-am trezit pe la 9:30 a.m, fără regrete că nu eram înaintea soarelui. Am băut eu o cafea și ea o ciocolată, am băut eu a doua cafea și ea a doua ciocolată…
și pe la 11:30 a apărut și el cu bicicletele.
Erau doar două.
– Băi, băiatule, fi-ta e cât mine, ce dracu’ facem cu două biciclete??
– Taci, că ne descurcăm, a zis el nervos.Una din biciclete am făcut- o praf aseară la văru’.
N-am cerut nici eu, nici fata detalii. Când e așa nervos sigur a făcut o prostie mai mare decât el, așadar ne-am tras câteva ocheade, ne-am abținut să nu râdem pe sub mustăți, și am purces la drum.
Știți drumul spre Predeal, ăla cu un DN1 aglomerat și un Bușteni plin de treceri sau polițiști, deci nu intru în detalii. Care nu știți, faceții dracului excursii! N-o să vă îngropați cu banii pe care îi băgați în case, parol!
Cert e că am ajuns în Predeal, am lăsat mașina în gară, am făcut pipi într-o toaletă de lângă gară unde aproape că ne-am îmbolnăvit de icter de la mirosurile de acolo , iar Mixu a răbufnit supărat: “E atâta verdeață și copăcime în jur, și noi ne vărsăm mațele la wc-ul ăsta ca niște fraieri!!”
Și am pornit pe biciclete. Adică ei doi pe biciclete, iar eu am zis că merg pe jos.
– Nu, tu mergi pe portbagajul bicicletei mele! a zis el.
Am calculat 150 de kile ale lui + nu vă spun câte mai am eu și i-am răspuns:
– Nu-nu! Măcar unul din noi să se bucure de mersul pe munte! Eu merg pe jos!
Am stabilit să mergem la Pârâul Rece și apoi la Cabana Trei Brazi. Exact cum făceam cu părinții în copilărie!
Făcusem 1 km pe șoseaua către Pârâul Rece și l-a luat grija mea că merg pe jos:
– Hai, termină cu prostiile, urcă pe portbagajul bicicletei mele!
– Mă, tu te uiți cât ne-am făcut?! Cum dracu să țină bicicleta asta două animale?!
– Urcă-te, că eu fără tine nu pot să merg!
– Aha! Și asta ți-ai dat seama abia acum, când am ajuns cu doar 2 biciclete la Predeal?? Serios?!
– Urcă-te!!! a mai răcnit el supărat.
M-am urcat. După 10 metri i-am zis:
– Mă doare șoldul drept!
– Așa ești tu, plăpândă.
– Nu mai sunt plăpândă. Sunt un animal și mă doare șoldul drept.
– Păi nu te mai…bălăngăni…pfffff….nu te mai… așa…..pfff… pe bicicletă! zise el pedalând din greu.
– Mă, eu nu mă bălăngăn, dar tu te miști al naibii de unduios la fiecare pedală! Ce naiba dai așa din cur??
– Să fiu !…. Al dracu!… Până nu -ți dai tu cu părerea!…Nu e bine!
Hrrrrrrrrrrrrrșșșșș!!!!! zise bicicleta.
Și m-am prins:
– Auzi, cred că tocmai s-a strâmbat portbagajul sub mine. Dacă n-o fi déjà pe roată, să-mi zici ce vrei!
– Mai taci!… a zis luptătorul din Mixu. Taci, că merge!
Nu l-am mai ascultat și am sărit de pe portbagajul bicicletei lăsându-l singur. Îmi venea să râd- să mor. Portbagajul era la vreo 30 de grade aplecat pe roata bicicletei. S-a oprit nervos țipând la mine a concluzie:
– Păi dacă te-ai îngrășat!!!
– Helău, tu vorbești? Eu măcar m-am lăsat de fumat, tu doar mănânci și fumezi, așa că… ciocu’ mic maestre!
Între timp pe fata mea – care mergea în fața noastră – o ocoleau mașinile sau treceau în trombă pe lângă ea. Mi-a stat inima:
– Fii atent că eu fac infarct dacă mai văd mașinile astea pe lângă ea. Or ții pasul cu ea, or mergeți pe jos! N-am chef să mor de inimă că merg ăștia cu viteza asta pe lângă ea.
– Merge bine fata, termină cu prostiile!
Și fata a dispărut după curbă. Mi-a sărit muștarul:
– Băi, urcă-te pe jegul ăla de bicicletă și vezi ce face fata!
– Face bine! a zis el.
– Dacă eram eu în locul ei, săreai val-vârtej să nu mă răpească vreunul în mașină, de fi-ta nu te interesează?!? Dacă se oprește unul și o ia în mașină?!
La faza asta a rămas mut. Nu se aștepta să o ia pe cineva pe fi-sa cu japca, așa că a zis șoptit:
– N-are ea norocul să bat pe vreunul!
Și a purces ușurel pe bicicleta strâmbă pe urmele fetei.
Când a ajuns lângă fată, au descălecat amândoi și mergeau pe lângă biciclete, la pas.
I-am prins din urmă:
– Ce faceți? Mă așteptam să fiți la Pârâu déjà!
– N-avem cum! Tati a rămas fără frâne mai nou, dacă se mai suie pe bicicletă la prima vale se priponește grațios în copaci!
După ce-am râs regulamentar în limitele decenței decibelilor de ecou dn jur, am evaluat situația:
– Bref! Fruntea sus! Mai avem vreo 6 km și ajungem!
Și-am mers! Pe jos! Pe lângă noi trecea câte o fițuică de biciclist, de-ăștia de 30 de kile cu tot cu cască, pedalau mărunt, de zor, pe foaia mare a bicicletei, muncind ca pentru ultima bucățică de pâine.
Noi, ca niște munteni în toată regula, cum vedeam un pui de luminiș ne aruncam culcat pe spate în iarbă și cale de 15-20 de minute nu ne ridica nimeni nici cu blesteme de acolo!
La unul din momentele date, unul d-ăsta epuizant, fata a zis: “Mi-am dat chek-in pe facebook la Pârâul Rece! Mai sunt 300 de metri!”
Maică, ce ne-am bucurat când am auzit-o!
Și am mai mers 2 kilometri marș forțat înjurând de toți morții check-in-urile de pe facebook.
Când am ajuns la Pârâu era déjà 5 seara. Eu șchiopătam din cauza unei călcături strâmbe, Mixu căra o bicicletă inutilizabilă, fata mergea pe jos din spirit de solidaritate.
Și-a adus aminte Mixu de năbădăile tinereții:
– Pe vremuri oprea un autobuz aici. Eu zic să iau autobuzul, merg în gară să iau mașina, vin și vă iau, și gata escapada montană! Ei? Ce ziceți?
– Iuhuuuu! am zis amândouă. Apoi am început să întrebăm în jur: “Nu vă supărați: autobuzul care oprea aici?”, “ Oooo! A trecut de mult și e târziu! Azi nu mai trece!”
În disperare de cauză ne-am oprit la prima terasă și am cerut sucuri-ape, dacă tot murim la Pârâu, măcar să murim hidratați.
I-am povestit păsul nostru chelnerului, iar el, amabil, a zis că îl repede pe Mixu la mașină parcată în gară cu mașina lui proprie și personală. Mixu arăta de parcă l-ar fi luat de nevastă de bucurie.
S-au dus după mașină. În timpul ăsta am stat cu fi-mea la terasă. Nu vreți să știți cât e de rece la Pârâul Rece. Vă spun eu. Am clănțănit teribil următoarele trei sferturi de oră cât au atat ăștia în coloana de mașini în drum spre gară. Fi-mea mă întreba dacă e cazul să mai luăm ceva de mâncare, dar eu simțeam că dacă mai luăm ceva, rad tot mai ceva ca un castor într-un morman de hârtie!
Pe la ora 7 am purces înapoi spre București cu bicicletele cuminți pe portbagaj. Drum de 4 ore.
Care nu știți, faceți dracului excursii și nu mai râdeți de necazul altora!
Iete că nu fac! :-p
Nici n-aș avea cum, că Peșty a recuperat greutatea dată jos cu ocazia curei de slăbire (deh, el reacționează la stresul prelungit taman pe dos ca mine, adică bagă în el ca-ntr-un spital de urgențe) și s-ar rupe naibii bicicleta sub noi.
Le-a pus la loc?? Mi-ai dărâmat un mit! În cât timp a recuperat?
eu abia am invatat sa merg pe bicicleta. Sunt un pericol public, am lovit 2 dintr-o lovitura!!!. o folosesc numai dupa ce marea majoritate a oamenilor dorm, si evident pe drumuri neumblate. Daca se apropie careva, ma opresc, il las si apoi imi fac curaj sa urc iar. Rade si copchilul de mine, dar tot e bine, ca nu mai pic in toate urzicile.
:)) când îţi mai vine să cazi, ţipă la oamenii din jur: “ferea! n-am frâne!” măcar să se protejeze…
nu stiu daca e o idee stralucita, mie imi vine sa strig in romana, si astia nu toti o pricep :)))
pai invata si tu sa te sperii in limba lor :))))
Noi am facut, dar fara biciclete. Baile Felix o saptamana, ca sa ne tonifiem si bronzam, una in munti cu dormit la cort si mancat la butelia de voiaj si una la mare ca sa stabilizam bronzul. In saptamana de munte am umblat tot prin chei si pe creste, iar la final, ca bomboana de pe coliva sau cireasa de pe tortulet: traseu in Bucegi, pornind de la Piatra Arsa spre Babele și mosneagul ala ca un Sfinx, Varful Omu si inapoi, in 8 ore de mars aproape fortat.
ma-măăăăă! astea da excursii!
eu nu fac excursii, ca mie-mi ajung cei 16,5 km zilnici pe bicla, pana la biuro si inapoi. si la cate dealuri si vai sunt intre mine si destinatie, zau ca e ca si cum as fi pe niste munti mai micuti, asa.
Să ştii că din punctul ăsta de vedere eşti o fericită. Aş fi luat şi eu bicicleta până la muncă, dar mă mănâncă javrele de pe drum (oameni sau animale), mă fluieră ăştia din maşini… Civilizaţie, ce să zic?
Nu fac nici o excursie, na! Io anu’ asta n-am vazut concediu si nici n-o sa vad, abia s-au indurat sa-mi dea pe 15 sa-l vad si eu pe fiu-meu student la una minus una, mai am zile si din ala de anu’ trecut… Si nu stiu sa merg pe bicicleta. Si daca m-as duce la munte, m-as duce cu trenul. Si pe urma, imi trebuie neaparat in casa inca doua dulapuri, ca m-a disperat barbatu-meu cu toate uneltele lui pe care si le lasa peste tot… Ii cumpar lui un dulap (pe banii lui, se intelege, care-s ai nostri), i le lustruiesc bine de jeg, le var acolo si le incui, si ascund dracului cheia, ca asta cre’ ca are o pasiune nebuna sa le insire prin toata casa) si mie unul… numa’ asa, gasesc eu cu ce sa-l umplu.
Şi pe urmă se uită frumos la tine şi îi dai cheia, că eşti fată bună 😀
:)) Eu nu mai fac excursii tocmai pentru că în copilărie şi tinereţe (din “cauza” părinţilor mei) am străbătut cu pasul fiecare munte din jurul oraşului Miercurea-Ciuc (şi sunt mulţi tare). Am fost pe toate traseele pe care tatăl meu sportiv fiind (campion naţional la orientare turistică) le-a străbătut în concursuri. Era extrem de frumos să priveşti de sus, din vârf, lumea – necazul e că mergeam câte 25 de km într-o zi (urcare şi coborâre) pentru acest lucru. Aveam liber numai duminica – zi în care eu aş fi dormit jumate de zi, dar când era de mers departe ne trezeam cu noaptea-n cap şi o porneam vitejeşte spre pisc. Era super dacă reuşeam să-l convingem pe tata să mergem cu ceva mijloc de transport până într-un loc. Atunci aveam mai mult timp să stăm la picnic, să savurăm frumuseţile naturii. Mă întorceam cu o febră musculară şi o oboseală care nu trecea nici până la următoarea duminică, când iar o luam din loc 🙂 Fiica mea a fost lipsită de această plăcere, dar ei îi place teribil de mult, iar acum, când poate face ce doreşte, merge des în expediţii pe munte. Vezi – de obicei anumite trăsături sar peste o generaţie – iar peste a mea a sărit în mod sigur dorinţa de a străbate cu pasul orice ridicătură de pământ. Dar recunosc cu mâna pe inimă că atunci când visez frumos imi amintesc de peisajul deosebit care se vedea din varfuri de munte spre vale 🙂
Veeezi? 🙂
uneori parcă fac parte şi eu din generaţia aia puturoasă 😀