Nu mai trimiteţi urări de sărbători oamenilor pe care nu i-aţi mai văzut şi cu care nu aţi mai vorbit de ceva vreme. Întrebaţi-vă unul pe altul cum sunteţi, întrebaţi-vă de sănătate, păstraţi legătura. Vizitaţi-vă.
Altfel, s-ar putea să picaţi ca musca în curul calului cu urările voastre.
Vă dau exemplu: ia gândiţi-vă că abia l-am îngropat pe tata şi am primit mesaje „fie-ca” şi :
„Crăciun fericit alături de cei dragi!”
Mă şi vedeam dezvelind cavoul să stau cu tata la un pahar de vorbă. Nu că n-aş fi stat, aş fi stat cu tot dragul din lume să beau lângă zidul ăla rece cu gândul la tata, dar mă leagă popa, că zice că e profanare de morminte,că n-am voie, că nu se petrece Crăciunul cu ai tăi din groapă.
Dar dacă mi-s dragi??
Aşa-s popii ăştia, nişte ignoranţi!…
Întrebaţi unul de altul, vedeţi ce faceţi…
O prietenă care a aflat de tata pe când fi-mea scotea cea mai bună poză cu el pentru groapă, prietenă cu care m-am întâlnit târşind picioarele singură prin zăpadă, m-a întrebat:
– Ce faci, fată? Cum te simţi?
– Nu mă întreba cum mă simt, ai milă şi nu mă întreba, că plâng!
– Nu plânge!… 40 de zile nu trebuie să plângi, trebuie să te rogi pentru el… Cum te simţi?
Şi-atunci am hohotit a plâns, şi-am înjurat-o. „De ce mă întrebi??? Nu ţi-am zis să nu mă întrebi cum mă simt?? Lasă-mă în pace, că zici că nu trebuie să plângi…
– Fată, trebuie să te întăreşti…
– Da, că eu sunt nişte poxipol, mă întăresc aşa, la o amestecătură de substanţe! Dă-o dracu de întăreală! Toată lumea zice să fii tare! M-a făcut mama din ciment???
M-a luat în braţe, mi-a zis că mă lasă şi m-a lăsat. Am înghiţit lacrimi cu zăpadă, că cică nu trebuie să plângi. Şi-a văzut de drum. N-avea ce să facă. Orice ar fi făcut, aş fi urât-o.
Nu mai trimiteţi urări goale.
Căutaţi-vă.
Simţiţi-vă.
Iubiţi-vă.
Şi întrebaţi de starea sufletelor voastre.
Mixy, draga, plangi pana nu mai poti daca asta simti! Lasa alea 40 de zile!
Păi stata- stau şi pe urmă am un spooor! …
Cica 40 de zile are Dumnezeu sa se hotarasca daca il ia in rai sau il duce in iad si noi trebuie sa ne rugam Lui sa-l trimita in rai. Dar pentru noi si sufletele noastre, ale celor ramasi, cine se roaga? Astia de ne trimit urari cu “fie ca…”?
Nu stiu, dar am zis ca o sa ma rog in astea 40 de zile, ca daca e ultima chestie pe care s-o fac pentru tata, am s-o fac. Cineva trebuie sa se gandeasca si la chinurile lui! Il simt la munca, il simt cu treaba, simt ca trebuie sa pun umarul.
Si mi-e mila.
Si mi-e dor!… Mi-e tare-tare dor!!!
Plangi mai fata! Plangi cat ai de plans. Injura cat ai de injurat.
Maaa… nu ma fa sa zic mai mult decat o fac! Şi-asa am spor!
Aiureli de 40 de zile! Urasc toate ritualurile astea.
Plangi cand e de plins, razi cand iti aduci aminte de ceva amuzant, fa ceea ce simti si lasa deoparte gura lumii si chestiile fara logica. Nu trebuie sa fii tare, trebuie doar sa fii tu, asa cum simti acum.
Dumnezeu va avea grija si de voi si de tatal tau.
Multumesc. Abia astept sa aiba grija de noi si de tata. Abia astept sa vad cum.
Aș vrea să îți spun că știu ce simți, dar ar fi o minciună. Pe tata l-am îngropat (acum mulți ani) în ajun de Paște. Atunci nu am plâns. Erau multe de făcut, pe drum avusesem accident și supraviețuisem miraculos, eram în stare de șoc. Am jelit însă, mai apoi, toți morții care, în drum spre cimitir, treceau pe sub geamul meu. Jelindu-i pe ei, niște necunoscuți, îl jeleam pe tata. Și m-a durut în cot de ce au zis unii și alții. Nimeni, dar nimeni, nu va putea vreodată să știe ce este în sufletul tău. Chiar dacă încearcă și chiar dacă îți sunt alături. Așa că trăiește-ți tristețea așa cum simți. Dumnezeu să-l odihnească!
Incerc, as vrea sa nu mai tip din cand in cand, Mi se pare aiurea. Stau, stau, si-apoi ma apuca asa cate un urlet!…
Tata a murit tot de cancer pulmonar, cunosc bine cum vine sfarsitul. Si zau ca vine ca o alinare dupa atata suferinta! N-am nimic cu moarte, o accept, dar cu suferinta inutila nu ma pot impaca. Cand l-au scos din casa cu cosciugul si au inceput bocetele alea stupide eu m-am retras in prima camera goala si am ras ca o apucata; am ras cu lacrimi si a durere, si a bucurie ca tata nu vede circul asta , si a razbunare pe nedreptatea vietii. Daca poti sa plangi, plangi! Dar tare mi-e ca n-ai sa poti. Eu n-am putut…
Condoleante! Nu stiu daca poate fi o consolare gandul ca a scapat de chin, ca poate si-a gasit, in sfarsit, odihna. Sau gandul ca ai pierdut un om drag dar ai castigat un inger-veghetor…
Uite-aşa, Adelino, mă uitam cu soră-mea când îl scoteau pe tata din casă… Aşa o scenă… Aşa un urlet… Aşa un circ.
Şi da, m-am bucurat că a scăpat de tot chinul ăla şi de tot ce nu putea să respire
Şi da, m-am bucurat că intră fix în Împărăţia Cerurilor, şi a scăpat de chin şi-acum e bine.
Întreabă-mă cum mă simt?
Nu.
Nu mă simt bine. Am o fărâmă de mulţumire că a scăpat de chin, dar nu e bine,
Nu e bine deloc.
deja a fost? plangi, fata… eu nu o sa mai plang. habar nu avea el de parenting dar in viata lui nu a dracuit, nu a injurat, nu m-a lovit. am 47 de ani, el 80. din septembrie ridica mana. de doua saptamani loveste. dupa sarbatori tre sa-l droghez prin psihiatru. ce drac sa zic?? mai bine plangi devreme dupa el sau il droghezi sa nu te omoare? nu are putere sa se incalte in ciorapi dar ma loveste cu tot ce prinde. ce-o fi bine?!
habar n-am! Dacă aş şti ţi-aş spune. Poate că măcar după tatăl tău n-ai să plângi la fel…
Am citit postul tău anterior. Condoleanţe! Cât despre urări, se întâmplă, într-adevăr s-o dai în bară. Ai dreptate! Ar trebui să comunicăm mai des. Noi, numai ce-l îngropasem pe vecinul nostru, care ne-a fost foarte apropiat, când nevasta lui primeşte telefon de la unul din colegii lui de facultate, care vroia să-l întrebe dacă vine la întâlnirea de nu ştiu câţi ani… Vezi, chiar şi când ei legătura şi nu-i urezi nimic, tot se poate să dai greş. Pe de altă parte, eu zic că regula aia cu cele 40 de zile fără plâns s-a făcut de aia pentru că pe urmă e ca tăvălugul – nu mai poţi să te opreşti din plâns. Vecina mea asta face de mult timp: plânge, se roagă şi merge în fiecare zi la cimitir. Au trecut şi cele 40 de zile, dar a zis că nu se vede făcând o pauză. Abia am convins-o să stea acum, cât e frig, bate vântul şi e gheaţă pe jos, să nu se ducă vreo două zile. Deşi cred că mi-a promis, fără să aibă intenţia să se ţină de promisiune. Este cu atât mai greu cu cât a rămas singură, fără copii.
E drept, e cu atat mai greu.
Cand ai copii, sau pe altii langa tine, mai de rusine, mai de mila sau de dragul lor, te opresti.
Altfel, vorba ta, e ca tavalugul, merge ca bolovanul inainte, si tare greu e!
Mai Poxipol mai…
Ti-am citit postul morbid si ma doare inevitabilul sau. Mai pastreaza curaj si pentru altele, desi nu pare a-ti lipsi curajul.
Multumesc. Multa bafta, omule curajos, ca chiar daca ai, pare ca mai ai nevoie de noi sa iti aducem aminte! 🙂