Pe secera albă a lunii răsărită dintre colacii de nor stropiți pe tavanul nopții, o bufniță apare strigând sinistru cât un gol. Aburi de ceață învăluie suflarea așternând liniștea depresivă către oraș.
Hm.
Uneori e bine să vorbim românește, pe șleau, așa, fără epitete,metafore și alte figuri de stil pe care sper că le mai învață ăștia la școală, pentru că pe noi ne-au rupt cu ele. Îmi doresc chestia asta pentru că e a doua oară când stau de vorbă la o șuetă și cineva arată uimit spre asfalt:
– Ia uite, doi porumbei!!!
Și sar ca arsă, spre a surprinde un el şi o ea îndrăgostiţi, disperaţi de dragoste, a căror tolăgeală de-a lungul asfaltului nu e firească, deci clar că trebuie ajutați de un eficient și săritor (ca mine, de exemplu).
La săritura mea, două păsări îşi iau zborul speriate de parcă le-aș fi pus sare pe rană.
Păsări, porumbei. Adică pur și simplu, porumbei.
Ce dezamagire aviara… credeam ca-i vorba de o pereche din specia homo sapiens sapiens prinsa de valtoarea schimbarilor hormonale chiar pe asfaltul orasului, gata sa se lepede de cel putin un “sapiens” din denumirea speciei lor 😀
Bref, vezi? Dacă și tu ai gândit așa, e clar că mai am șanse… 😀
Asta pe sistemul “surdu n-aude da le potriveşte”?? :))
Mai mult pe sistemul “poate nu e bună prea multă literatură” 😀
Cam ca aici http://razvandudu.blogspot.com/2013/02/censorship-at-its-best.html 😀
Ai dreptate! Suna mai amuzant când era cenzurat 🙂 Ce ţi-e şi cu mintea asta!