Când nu pot să-mi iau perfuzia de cafea, pentru că nu vreau să se trezească mama după jdăcăcălău de tratamente sau pentru că pur și simplu mi-e lene, cumpăr cafea pe drum, măcar de atâta lucru nu m-am dezvățat, un viciu tot trebuie să am. Adică dacă suma viciilor e constantă, măcar să fie cu cafea, nu?
Ajung răzvrătită la muncă, adică cum vine omul disperat de pe drum că trafic, că vânt, că s-a bătut cu două inse în față la casieria starbucks, nu contează. Adevărul e că mi se părea că arăt fenomenal cu cafeaua aia proaspătă în mână și cu tot părul bătut de vînt. Mă mănâncă… politețea și.l întreb pe unul ce mai face.
Ăla țipă încântat la mine:
– Excepțional!!!!
Moment în care mie îmi fuge cafeaua din mână către bumbii pantofilor.
Pentru că în viața mea de zi cu zi nimeni nu face nimic excepțional. Doar supraviețuiește. Și uite cum mi.a luat pofta de viață cafea!!!
starbucks… eww!
eh, uneori!…
eu m-am lasat de ani de zile de cafea. Ador mirosul, daca vine careva langa mine cu hardaul de cafea stau si adulmec si pic de dragul ei pana ii cer sa imi dea si mie o gurita etc. Dar nu, nu ma simt mai bine de la cafea, din contra, chiar daca e creierul ce cere, corpul si anamizele ies mai bune fara.
Colegul meu de munca a facut un calcul cati bani dadea la magazinul de unde isi lua cafeaua zilnica. De ori pe zi. Si a decis ca iese de ori mai ieftin daca isi ia un aparat de cafea in birou. Si si-a luat. Acum eu ii colectez pad-urile de la cafea si le pun la flori 🙂
🙂 De obicei îmi fac la birou, dar se întâmplă să uit că am rămas fără, deci… se întâmplă