Cand simti nevoia sa iei in brate, ia-ma pe mine

Sau preferai să-ţi cer nişte bani virament într-un cont? Uite că nu  mi-a dat prin cap, dar data viitoare aşa procedăm…

Până una alta… după nişte certuri şi vreo două săptămâni de linişte primesc un telefon de mă înmoaie din toate articulaţiile: „Mami, pe unde merg? Mi-a promis că dacă te prinde te desfigurează….”

„Mergi cu colegii. Vreau să ştiu fiecare pas. Dacă te întâlneşti cu el, nu mă suna, nu-mi răspunde. O să ştiu că eşti cu el. Dacă e ceva urât, sună la 112”

Timpul trece şi mă uit cu groază la orele care trec până la finele programului. El ştie când ies eu de la muncă. Şi dacă nu se duce să o întâmpine pe fată, şi mă aşteaptă pe mine? De unde pot şti că fata e OK sau că are o răfuială strict cu ea?!

“Mami am ajuns în faţa blocului, dar mi-e frică!”

“Brrrrâââmmm!” se aude în fundal

“Mami, mie mi-e friiiicăăăăăăhhhh!!!!…. Mami ! Mami, mă auzi?”

“ Da, pitic!”

„Mami, se aude un motor diesel ambalat pe alee!!! Nici măcar nu mă uit! Mami mie mi-e frică! Mami, eu trec!!Mă duc acasă!!!”

“Treci, puiule! Nu e nimeni,doar  ţi se pare!”

Dă Doamne să nu facă un infarct de la alte posibilităţi!

 

Şi mai trece o zi.

 

Şi primim mesaje: „Diseară la ora 10 să fiţi pe alee, mergem la Noaptea muzeelor”.

“Nu merg. Fata nu se simte bine, iar eu nu merg.”

“Ceee? Să moară, să facă, să se îndoaie dacă nu mergi, iese balamuc mare!”

„Succes”

“Te omor!”

“Succes!”

 

Apare în faţa blocului urlând ca o fiară după fi-sa şi făcându-mă pe mine în fel şi chip.

Trece mai mult de o oră. Apare poliţia, unul rămâne jos cu nebunul, altul vine sus şi mă întreabă:

– Ce s-a întâmplat?

– Păi uite, uite… nu e sănătos.

– Păi, bine, domne, şi-n douăjde ani n-aţi depus nici o plângere?

– Nu. Tu te-ai uitat cum arată? Ai face o plângere împotriva lui?

– Mda, ai dreptate… dar măcar iei un şpray paralizant la tine, angajezi un bodyguard, te muţi de aici…

– Hopa! Că n-am cum să mă mut! Am o mamă văduvă şi bolnavă şi-o bunică vai de viaţa ei! N-am nimic al meu, să zici că vând şi plec… Deci nu e numai fi-mea cu problemele ei la mijloc!

– Da, dar poţi să mergi cu chirie!,

– Serios? Şi munca? Şi şcoala fetei? Adică noi să fim tot timpul pe drumuri , pentru că e el sonat? Serios? Şi mă întrebi de ce n-am depus nici o plângere în 20 de ani? Altceva, mai de ajutor, n-ai găsit să-mi spui?

– Puteţi vorbi cu poliţistul de proximitate, îl găsiţi în secţie de luni până vineri între 8 şi 16, faceţi plângeri după plângeri, şi alea sunt acolo la dosar, şi dacă se întâmplă ceva cu tine şi eşti în cer, noi ştim că ai făcut plângeri şi îl arestăm, că nu eşti în cer degeaba!

În momentul ăsta fi-mea buşeşeşte în râs, prin ploaia de lacrimi care îi acoperă faţa. N-o iau în braţe, chiar dacă aş vrea. Simte şocul sfatului de siguranţă şi încredere din plin.

– Altă idée n-ai? zic amărâtă. M-am gândit la ordin de restricţie, dar înţeleg că ăla e pe o perioadă, pe urmă trebuie s-o iei de la cap.

– Păi da, şi nici măcar nu sunteţi bătută..

– Hai, serios?! Trebuie să am niscai vânătăi ca să cer un ordin?

– Sau dacă aveţi déjà certificate de la IML…

– Bă băiete, păi dacă apucam să văd IML-ul după vănătăi, acum nu mai stăteam de vorbă! La cum arată, ăla te pune o dată pe genunchi şi îţi dă şira spinării pe din două!

– Da, dar eu doar vă zic… Şi e păcat că aţi răbdat 20 de ani…

-Dar măcar o hotărâre de …de-aia de tutelă, să nu mai caute fata?

– Da, puteţi să-l daţi în judecată, vedeţi ce iese…! Dar depuneţi plângeri, vă rog! Faceţi cursuri de autoapărare….

– Frate, tu l-ai văzut cât e?

– Da, e drept, dar ce să vă fac? N-aveţi măcar pe cineva aproape, o relaţie cu altcineva?

– Serios? Crezi că aş distruge viaţa altcuiva? Nu suntem de ajuns astea câte suntem?

– Luaţi un paralizant, un cutit…

– Ahm… l-ai văzut pe alee, da?

– Da, aveţi dreptate…Îmi pare rău, dar tot ce pot să fac e să-l iau juma de oră la secţie sau o noapte întreagă, dar pe urmă o ia de la cap…

În momentul ăla sună colegul de jos la interfon, iar eu şi fi-mea urlăm la unison:

– Nu-i da drumul!!

Ăsta ne calmează că nu lasă pe nimeni să urce sus, mă legitimează, mâzgăleşte agenda, coboară jos.

Jos se tocmesc poliţiştii cu măgarul că mai bine ar lăsa-o moartă, că mai bine ne-am înţelege de vorbă bună, ăsta mă mai bălăcăreşte o frază, ăia pleacă (sunt chemaţi în altă parte) şi măgarul rămâne pe alee.

Şi mai stă preţ de vreo 20 de minute, nearestat, nesăltat, nedus la secţie, neamendat, timp în care am mai simţit câteva zeci de fire de păr cum devin albe, iar pe fi-mea am simţit-o  tremurând în spinarea mea.

Yeap! Ştiam eu că life is fucking wonderfull! Now, what?