Am avut un lămâi care a crescut de mărimea unul copăcel așa. Mai năpârlea iernile, dar în general se purta ca un lămâi. Firește, nu făcea poame, nu era altoit. Din când în când îi frecam câte o frunză între degete ca să-mi aduc aminte că de fapt copăcelul ăla e lămâi. În febra Crăciunurilor, fi-mea împodobea și lămâiul cu ghirlande și globuri albe.
S-a îmbolnăvit la un moment dat de nu știu ce puricei și în disperare de cauză am încercat toate naturistele de care am auzit, cu zaț de cafea, cu scrum de țigare (frate, adunasem o producție de scrum de parcă lucram la crematoriu!!), în fine, puricii se dădeau duși o perioadă scurtă după care iar reapăreau. I-am făcut și baie spălându-l frunză cu frunză de lighioanele care-l mâncau de viu și m-am stropit atât de tare încât am intrat și aproape că am făcut baie cu el, atât de drag îmi era! Puricii au revenit, iar la a doua baie de genul ăsta, mamei i s-a făcut milă de mine și mi-a aruncat lămâiul când nu eram acasă, că cică sufăr prea mult pentru un amărât de copac.
Pe urmă am pus curmali. Avem un “palmier” de aproape 2 metri…ăsta nu mai e împodobit, că înțeapă.
Anul trecut am văzut la cineva un lămâi și am avut o strângere de inimă, ca atunci când ți-a murit un animal de care ți-e dor. Avea cam înălțimea lâmâiului meu, fie-i țărâna ușoară!
Recent am trecut iar pe la doamna cu lămâiul și nu l-am văzut. Am întrebat-o unde l-a pus. A zâmbit trist:
– Eh…ce crezi? Vedeam că se ofilește pe zi ce trece. Am crezut că i-o fi prea cald, că n-are suficientă apă. Aș! De unde? Temperatura era optimă, iar lămâiul era zilnic udat… Când a rămas în câteva frunze veștede, am explodat: “Ce-a fi având, domnule copacul ăsta de s-a uscat așa?!” la care petul meu ăsta mare din dotare a mutat canalul de pe știri pe sport și m-a acrit: „Ă-hă! Să fii tu sănătoasă câtă bere și cola a înghițit lămâiul ăla!”; „Cum așa?”; „Așa bine! Mai și vorbești! Păi dacă mă pui să mă duc până în bucătărie să golesc restul din pahar?!!”
Recomand atenție sporită pentru peturi.
The PET is bad.
Bad, bad, bad PET!
Recycle your PET 😀
:))) să nu dispară niciodată.
Bărbatul meu este specialist în îngrijirea florilor şi de doi ani încoace avem lămăi (fructe) din lămâiul pe care l-a crescut de mic. Acum zice că a cumpărat un portocal 🙂 Sunt curioasă când vom mânca portocale şi cum vor fi ele, pentru că pentru lămâi cred că am aşteptat să treacă vreo 6-7 sau poate chiar 8 ani de când l-a cumpărat sau însămânţat – că nici asta nu mai ştiu cum a fost.
Cred că trebuie să cumpăr unul dacă mai vreau, pentru că de altoit nu m-am priceput..
Mi-ai adus aminte de o chestie. Cu multi ani in urma imi povestea verisoara ca… la mama acasa aveau un ficus maaaaaare, in ditamai butoiul de pamant. Pana am murit. Nu a avut curaj sa recunoasca mamei de ce a murit: copilelor le era frica noaptea sa mearga pana la toaleta pe intuneric (de, perioada comunista, fara electricitate) asa ca … noaptea faceau pipi la ficus.
Din pacate nici de acum incolo nu o sa mai afle mama ei cum i s-a dus frumusetea de planta: verisoara nu mai e pe lumea asta.
:))))
Potrivit “Shogun”, ficusul ar fi trebuit să dăinuie cu astfel de tratament
A fost supra-alimentat… Se poate muri si de prea mult “bine” 😀
Cât de mult este prea mult? Eu când am citit cartea, parcă mirosea…
Bine că n-a rodit, amețeai de la fructe 🙂
Mi-ar fi plăcut 😀