tristete la Mc

Vede fi-mea că au băgat la Mc Donald niște arătări de pluș și de unde până acum n-a mai intrat într-un Mc de când aveau pahare inscripționate “Cola” la Happy Meal de și-a făcut zestre de pahare în perioada aia, acu’ zor nevoie mare să-și ia un meniu musai cu pluș.

(Să ne înțelegem…vorbesc despre copilul meu care tocmai și-a serbat majoratul)

Mbun.

Aseară, în timp ce se juca cu mini-girafa aia fără gât, o trăsnește o idee:

– Măi mami, eu nu mai vreau Mc pe săptămâna asta, dar mâine când vii de la mamaie, ia-ți și tu un Happy Meal și alege-mi maimuța.

M-am uitat nițel prelung la ea, pentru că de când i-au dat dinții permanenți e greu de precizat când face mișto versus când e pe bune.

Și m-am lămurit. Nu glumea.

(O mai cunosc, pentru că e a mea)

Dat fiind faptul că merg pe principiul “vai de părinții care nu ascultă de copii!”, azi după ce am vizitat înțeleptele familiei am mers la Mc.

Știi cum e să comanzi un Happy Meal fără să ai un copil lângă tine sau care să aștepte gălăgios și nerăbdător la masă?

SUSPECT.

Eram singura “mămică” ce știa clar ce sandwich și ce băutură vrea, dar mai ales ce jucărie să ia. Îmi venea să închiriez pe moment un copil doar ca să dau bine.

În fine, am ferit mesele rezervate pentru un party de mai târziu și m-am așezat lângă masa a doi puști și o puștoaică în vârstă de aproximativ 10 ani de căciulă.

Mă, se uitau copiii ăia la mine ca la un criminal în serie. Parcă le haleam mâncarea, dreptul lor. Când am scos mâncarea mă priveau de parcă ar fi așteptat să scot și un copil din cutia aia, așa erau de șocați că mănânc un Happy Meal.

Priveam pe geamul din stânga la ploaia tristă și rece de pe trotuarul din exterior al unui București cu bugetarii plecați în vacanță și încercam să îmi imaginez ce căcat simt persoanele care mănâncă singure într-un local. Mi-am adus aminte de multe secvențe din filme cu astfel de momente, probabil că oamenii au fost profund marcați de o masă luată singur într-un local, numai că eu nu mă puteam întrista pentru că îmi era foame de-a dreptul, iar puștii de lângă mine erau fascinați de mine chiar dacă vorbeau de ale lor. La un moment dat unul din ei zice:

– Da, fraiere, dar dacă mai aveam 3 lei mai luam un meniu.

M-am simțit deodată plină, cum dracu’ mănâncă copiii ăștia atâta de-odată?!?? Câtă energie consumă ăștia de bagă atâta în ei într-un singur meniu?! Am aruncat restul de cartofi și de suc înapoi în cutie, am luat maimuța pentru care venisem și care arată ca o suricată drogată bine și i-am întins puștiului 3 lei:

– Ia fraiere, du-te și mai ia un meniu!

Și-am ieșit val-vârtej cu “maimuța” în ploaie înainte ca fraierul să țipe cumva după mine că n-are voie să ia bani de la străini.

Reacția fie-mii la “tristețea” mea:

– Mami, vezi că săptămâna viitoare au alte arătări!

Hai, să-mi bag!…